Skip to content
Opinii & Analize

Se va tranșa meciul „UE vs. state membre” în această pandemie?

Vă aduceți aminte criza economică din 2007-2011? Sau era din 2009-2012? Mă rog, nu știm, pentru că atunci ni se spunea că refuzăm să intrăm în criză și, când ne-am trezit, eram până peste cap în ea. Pe urmă, nu ni s-a mai spus când s-a terminat criza. Ne-am trezit doar că politicienii noștri vorbeau despre ea la timpul trecut.

Dacă ne uităm la „the big picture”, vedem că, în Europa, criza aceea a fost încadrată de două momente: tratatul de la Lisabona (2007) și Pactul de stabilitate și creștere (2012, prin care se instituie celebrul max. 3% din PIB ca deficit bugetar, sau marja de eroare, cum îmi place mie să îi spun).

Cele două documente au fost în bună măsură și expresia modului în care Uniunea Europeană căuta să controleze și, ulterior, să reacționeze și să se refacă după criză. Nu știu dacă vă mai aduceți aminte, dar, la debutul acelei crize, Europa a fost traversată de un val serios de euroscepticism. Desigur, euroscepticism a existat mereu mai mult sau mai puțin, dar de obicei era unul cu rădăcini culturale, ideologice sau pur politice. În criza economică de acum zece ani a fost prima dată în istoria Comunității Europene când aceasta, practic, nu a putut apela la bani și prosperitate pentru a finanța rezolvarea unei probleme. Prin unele țări au existat chiar voci care au cerut regândirea modelului social european, în sensul unui accent mai mare pe capitalism și al unuia mai mic pus pe social. Nu puțini au pus în discuție atunci o eventuală dispariție a Uniunii.

Fapt este că UE a trecut prin acea criză, iar exodul est-europenilor spre economiile occidentale care au intrat iarăși pe creștere a reînceput, mai puternic decât înainte. Sigur, putem discuta opinia publică a europenilor din diferite țări despre UE și de ce unii par mai atașați de Europa decât alții, dar cu altă ocazie.

În februarie-martie 2020, Covid-19 apare în Europa, venind din Asia, ca atâtea epidemii care au marcat inclusiv memoria bătrânului continent de-a lungul istoriei. E o criză cu totul deosebită. Dacă în 2012 UE a trebuit să apeleze la reguli mai mult decât la bani pentru a își salva coeziunea, în 2020 nu doar prosperitatea urma a fi pusă în pericol, ci inclusiv cea mai importantă libertate pe care zeci, dacă nu cumva sute de milioane de cetățeni o asociază cu Uniunea: libertatea de mișcare.

Unii ar putea spune că era și absurd să mai ai astfel de pretenții din moment ce nu mai aveai voie să mergi din oraș în oraș sau, de la un punct încolo, trebuia să mergi până la magazinul din colț cu declarație pe proprie răspundere. Fapt este că, într-o Europă din ce în ce mai conectată, teama pandemică de celălalt, mai ales de cel care fugea dintr-o zonă în care virusul lovise deja, se grefa pe comportamente pe care Europa le mai văzuse corelat cu ciumele Evului Mediu. În mod cumva paradoxal, teama aceasta din februarie-martie se baza pe un fel de optimism: acela că virusul ar putea fi oprit în orașul, regiunea, țara din care percepeam noi că vine. Faptul că după nouă luni suntem în aceeași situație epidemiologică ne arată că scenariul acesta a fost complet nerealist.

Deci primele săptămâni de pandemie au găsit o Uniune Europeană în care fiecare țară considera propria închidere ca fiind singura soluție. Iar populația a perceput din plin acest lucru. Cum spuneam, dacă măsuram atunci încrederea în UE, am fi găsit cote la un minim istoric. Practic, toată lumea era nemulțumită: și cei care sperau ca propria țară să se închidă în fața celor veniți din alte state europene, și cei care erau realmente încurcați de închiderea țărilor membre unele față de altele.

În sondajul LARICS despre care v-am povestit săptămâna trecută avem doi-trei indicatori care măsoară și percepția comportamentului UE în această pandemie, în rândul publicului din România, desigur. De exemplu, la un moment dat întrebăm „În opinia dvs., cine a ajutat cel mai mult România în combaterea pandemiei de coronavirus?” și oferim ca variante de răspuns „UE”, „Germania”, „NATO”, „SUA”, „China”, „Rusia”, dar și, atenție, „nu ne-a ajutat nimeni – a trebuit să ne descurcăm singuri”, pentru că, dacă nu prevezi și această variantă, există riscul să distribui răspunsurile în mod exagerat spre opțiunile celelalte și să pornești de la inducerea ipotezei că ne-a ajutat cineva. Este corect totuși să prezentăm publicului toată gama de răspunsuri relevante.

Și am constatat că varianta „nu ne-a ajutat nimeni” au ales-o 37% dintre români, dar și că 35,2% au indicat UE ca sursă de ajutor, la distanță colosală, dar colosală față de toate celelalte. Ceea ce dă, cred eu, o descriere bună a climatului de opinie publică.

Ce se va întâmpla în continuare? Pe măsură ce va evolua discuția privind vaccinarea, medicamentele anti-Covid 19 etc. imaginea Uniunii se va păstra pe plus, beneficiind, trebuie spus, și de faptul că UE este văzută ca sursă a acestor soluții, în timp ce toate nemulțumirile cu organizarea vaccinării, tratamentelor, a carantinelor, a resetării economice de după cad, inevitabil, în capul statelor. Cert este că, după un început dezastruos, UE își recapătă, ușor-ușor, conturul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *