Skip to content
Opinii & Analize

Se va vota în funcție de coronavirus?

Gândiți-vă la cum au stat lucrurile în perioada stării de urgență și după în localitatea în care locuiți. Sigur că a fost o experiență neplăcută. Dar credeți că primarul a reușit să gestioneze situația cât de cât în beneficiul cetățenilor? V-ați simțit abuzați, sau mai degrabă protejați? Ați perceput că autoritățile locale ajută, sau doar controlează? Controlul vi s-a părut rațional, întemeiat, sau făcut ca și cum o forță de ocupație ar fi avut un desant pe străzile orașului/comunei dumneavoastră? Aplicarea locală a măsurilor anticovid era mai dură sau mai relaxată decât politica guvernului? Sau poate vi se pare că primăria și poliția locală de acolo de unde locuiți au fost mult prea îngăduitoare… Dar „suspecții” de covid19 cum interacționau cu autoritățile locale?

Un coleg spunea zilele trecute că vor exista cazuri de primari de care lumea se cam plictisise și cărora comportamentul managerial, dar empatic din timpul pandemiei le va fi salvat mandatul, atât cât să mai primească încă unul. Deci aceasta este întrebarea: după întreaga nebunie din ultimele luni, vă veți mai vota primarul? E credibil cineva nou care vine acum și spune că s-ar fi descurcat mai bine? Și cum delimităm mâna primarului de cea a autorităților centrale în gestionarea pandemiei? Pe cine plasăm mai degrabă supărările, care sigur există?

" "

Știți, la începutul oricărui sondaj de opinie apar întrebările acelea legate de agenda publică. A măsurat cineva cât contează îngrijorările publicului într-o campanie electorală? Mai precis, la vot? Dacă publicul ar vota pentru rezolvarea lor?

Ei bine, la fel mi-e teamă că stau lucrurile cu coronavirusul ăsta. Mă refer la el ca temă politică… Văd în ultima vreme tot felul de analize care caută să discute alegerile locale din 2020 din punct de vedere al prezenței la vot a diferitelor segmente socio-demografice, presupunându-se că principalul efect al coronavirusului va fi legat de absența de la vot a unor segmente de electorat, mai temătoare de infectare decât altele.

Am fost tot timpul avocatul ideii că estimarea prezenței la vot e mai importantă chiar decât estimarea distribuției voturilor (în sensul că a doua fără prima nu are mare valoare de prognoză) – e de ajuns să ne aducem aminte de momentul alegerilor europarlamentare de anul trecut ca să înțelegem că a da estimările unui vot într-un sondaj de opinie fără a da scenariile de prezență la urne ține ori de domeniul manipulării, ori de cel al prostiei. Și desigur că prezența, influențată de teama de covid19, rămâne un factor important la alegerile care vor urma.

Dar ce facem cu temele legate de coronavirus? Există aceste teme formulate politic, sau le lăsăm să plutească difuz, nestructurat, în opinia publică? Măsurile de restricție generate de încercările de control al pandemiei au potențial electoral? Dar succesul inițial în gestionarea pandemiei? Dar relativa scăpare a ei de sub control de după? Și, până la urmă, cum se joacă politic între impunerea de restricții salvatoare și relaxarea acestora, în condițiile în care lumea tinde pe termen lung să își mai piardă din încrederea în utilitatea restricțiilor? Și cum se împart laudele, și vinovățiile, între autoritățile centrale și cele locale?

Sondajele, pe care românii iubesc să le acuze și să le critice (și care de multe ori le-au dat motive să o facă…), nu ne spun mare lucru în această privință. Ca într-un cod medieval în care îți pui mască zoomorfă ca să te ferești de ciumă, nu întrebăm direct despre covid și politică. Ferească Dumnezeu să aflăm cine știe ce. Desigur, câteva sondaje pe tema coronavirusului, chiar cu implicații politice, au circulat în utimele două-trei luni. Ele trebuie privite cu precauție, respondenții nefiind probabil în cea mai bună formă psihologică. Dar asta e – e bine că s-au făcut și acelea.

Din ce s-a dat publicului, mai mult decât asocieri între categorii de votanți și gradul de susținere pentru restricții nu prea s-a văzut ca implicație politică. Au fost mici surprize, în sensul că vreo două-trei sondaje au arătat că există o destul de bună susținere pentru restricțiile impuse sub imperiul covidului de guvernul liberal chiar și între simpatizanții PSD, de exemplu. Dar nu era chiar o surpriză, nu-i așa, dacă ne gândim la caracteristicile publicului respectiv, și nici nu trădează, cel mai probabil, vreun potențial politic. E vorba pur și simplu de normalitate într-un context epidemic cum n-a fost altul.

Tot așa, vreo două sondaje din ultima vreme au susținut că votanții ProRomânia sunt mai netemători în fața coronavirusului decât alții. Unii au interpretat urât chestia asta pe la televizor, în sensul negării covidului, dar și aici cred că lucrurile sunt ceva mai nuanțate.

Cum arată și sondajele și cum e cel mai probabil să stea lucrurile, doar o proporție extrem de mică dintre români nu crede că există coronavirusul. Deși, a lăsa covidul la indulgența credinței este o clară gafă a autorităților politice, administrative și medicale. Concluziile științifice există sau nu, în ele nu crezi. Dacă aici e loc de credință, statul nu prea și-a făcut treaba. Covidul nu e biserică.

Deci cei care resping ideea de covid sunt puțini. Mai importanți sunt ezitanții (cum se spune în terminologia vaccinologică), cei care ajung așa din frustrări față de măsurile luate de autorități, din percepția unei incoerențe a acțiunilor acestora, a unor greșeli de comunicare, sau din instituirea unei convingeri că lumea politică, administrativă și medicală nu prea știe încă despre ce e vorba în mod real în infecțiile cu acest coronavirus. În capul omului simplu nu creează încredere faptul că, după peste cinci luni de la izbucnirea pandemiei, se dau încă mesaje contradictorii și nu se explică rațional cum funcționează virusul, respectiv combaterea lui. Că rezultatele științifice sunt supuse timpului și testării, că sunt dependente de date și că apar în timp, asta nu ajută la creșterea credinței publicului în știință, mai ales când publicul se confruntă cu o urgență care îi afectează simultan sănătatea și viața cotidiană. Hocus Pocus e mai simplu. Să porți mască zilnic, să nu ai voie una alta și să nu existe deocamdată nici vaccin, nici medicament minune e mai complicat.

În plină stare de urgență, în a doua jumătate a lui aprilie, scriam într-un proiect dedicat pandemiei de Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române următoarele: „Nu știu alții cum sunt, vorba marelui Creangă, dar eu când aud de eroi mă îngrozesc. O societate normală se bazează pe proceduri, pe profesii, pe mecanisme, pe educație, pe răspunsuri standard și previzibile, nu pe eroi și pe genii. Când mecanicul auto îți spune că ai avut noroc că i-a venit lui nu știu ce idee, când ai scăpat cu viață pentru că medicul era genial și devotat, pentru că polițistul era sclipitor și obișnuia să stea peste program, sau când ți s-a făcut dreptate doar pentru că ai dat peste un judecător moralmente corect etc. înseamnă că trăiești într-o societate cu probleme grave. Nu puțini sunt americanii care, crescuți într-o cultură eroică hollywood-iană, la 11 septembrie 2001 s-au întrebat, șocați, unde le sunt eroii? Unde e Bruce Willis, unde e Stallone și cine mai era la modă pe vremea aceea? Mă rog… echivalentul lor din lumea reală. Eroi erau, desigur, dar lucrurile nu se puteau rezolva coerent, cu victime puține și în maxim două ore, ca în filme.” La trei luni după, rămâne valabil. Doar că acum apare și variabila electorală. Și următorul care va trebui să își îmbrace costumul de erou va fi primarul sau, mă rog, candidatul la primărie. I s-o potrivi?

Orice efort colectiv legitim parcurge câteva etape – prima e cea de solidarizare, stat în casă, aplauze din balcoane, renunțat chiar la câștiguri personale; pe urmă începe observarea greșelilor celor care gestionează situația – mici abuzuri, incoerențe legislative și practice, proceduri care nu funcționează, telefoane la care nu se răspunde; a treia e disocierea valorică față de poziția oficială, dacă nu chiar contestarea… Ironic spus, revoluțiile și crizele se rezolvă în câteva săptămâni. Așa stau lucrurile. Cu cât se prelungesc crizele, cu atât e de așteptat să scadă suportul public pentru măsurile de apărare împotriva lor.

Desigur, la o criză globală de o asemenea amplitudine, lucrurile sunt mai complicate. Și durata e mai lungă.

Probabil că, în această precampanie încă tulbure, când nu știm nici dacă alegerile locale vor fi când s-au anunțat și când listele de candidați sunt încă dubios de fluide, indicatorii de încredere în liderii politici din sondaje ne arată mult mai bine decât alte cifre cum va structura contextul pandemic votul comunităților locale.

Dar implicații electorale vor exista. Cert este că absolut nicio forță politică nu crede că va capitaliza pozitiv de pe comportamentul ei pe durata crizei. Drept urmare, coronavirusul, negativ în esența sa, este condamnat să fie și în politica românească temă de campanie negativă. Localul și centralul își pasează responsabilitățile.  Măsurile  luate de unii și de alții, multe bune și costisitoare, nu e clar dacă vor aduce și profit electoral.

Cumva, trăim într-o lume stranie în care și centralul și localul speră că se va vota ca și cum nu ar fi fost Covid.

***

Darie Cristea este sociolog, conferențiar universitar la Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. Este de asemenea cercetător științific la ISPRI – Academia Română și membru în boardul LARICS. A colaborat în ultimii ani cu mai multe structuri de cercetare de piață pentru culegere și analiză de date. Autor de lucrări științifice, dar și pentru marele public.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *