”Sfânta Înțelepciune” sau ”Hagia Sofia” este numele grandioasei catedrale creștine construite în urmă cu 15 secole în Constantinopol, Istambulul de astăzi, de Iustinian, cel mai de seamă împărat bizantin. Zilele acestea, soarta Hagiei Sofia, a devenit cea mai importantă știre care a reușit să spargă barajul informațional generat la nivel global de epidemia de coronavirus. Autorul acestei isprăvi este, nimeni altul decât artizanul doctrinei neo-otomane, liderul Turciei de astăzi, Recep Tayyip Erdogan, care a determinat decizia ca Hagia Sofia să redevină moschee după aproape un secol în care a funcționat ca muzeu.
Istoria bătrânei catedrale este una foarte zbuciumată. Considerată drept cel mai important lăcaș de cult al ortodoxiei, Hagia Sofia are o simbolistică aparte nu doar pentru Grecia sau pentru Rusia în virtutea credinței populare potrivit căreia slujbele monumentale din minunata catedrală l-ar fi convins pe cneazul Vladimir I să își convertească poporul la creștinism sub ascultarea Patriarhiei de la Constantinopol. Hagia Sofia este relevantă pentru întreaga lume creștintă. Cucerirea Constantinopolului de către sultanul Mehmed al II-lea a făcut ca, după ce a fost timp de aproape 1000 de ani, cea mai importantă catedrală a creștinătății, Hagia Sofia să fie transformată în moschee. A avut acest statut timp de aproape 500 de ani, până la decizia emblematicului lider turc, Mustafa Kemal Ataturk, cel care a decis transformarea edificului în muzeu. Din nefericire, la mai puțin de 100 de ani de la fixarea pilonilor Turciei moderne, laice, una din marile națiuni ale lumii alunecă, ușor-ușor, pe o pantă nefericită în care cocktail-ul naționalism-fanatism religios este folosit fără scrupule pentru consolidarea puterii politice a liderilor locali.
Dincolo de dimensiunea simbolică, decizia de transformare a Hagiei Sofia în moschee are implicații serioase pentru politica internațională. Nimeni nu contestă dreptul suveran al oricărei națiuni, inclusiv al Turciei, de a lua în mod independent decizii cu privire la patrimoniul ahitectural care se regăsește pe teritoriul său. Însă, la fel de adevărat este că umanitatea în ansamblu are unele repere care alcătuiesc patrimoniul universal datorită relevanței lor în definirea civilizației umane. Iar Hagia Sofia este un asemenea reper. Prin urmare, decizia hegemonului care conduce Turcia de astăzi nu poate fi interpretată altfel decât într-o cheie ofensivă, a cuceritorului care își declară deschis intențiile, fie ca un gest de putere asumată, fie pentru a masca o slăbiciune structurală. Ciudat este faptul că prin această decizie, Turcia pare a se arunca singură într-o izolare care amintește de încăpățânarea sultanilor din faza muribundă a Imperiului Otoman. Reacția critică a Rusiei, dublată de cea americană sunt extrem de relevante în acest sens. De asemenea, reacțiile negative ale cercurilor progresiste, laice, foarte influente în lumea occidentală sunt de asemenea importante.
În aceste condiții, întrebările care se pun sunt următoarele? Se consideră Turcia lui Erdogan suficient de puternică pentru a rezista oricăror sentimente rănite de-a lungul și de-a latul lumii creștine? Sau liderul Turciei de astăzi se simte atât de vulnerabil în plan intern încât, după pierderea simbolică a Istambulului câștigat în alegerile locale de un candidat al opoziției, s-a văzut nevoit să atragă noi votanți utilizând arma naționalismului și cartea religioasă?
În această ecuație, poziția României este una complicată. Turcia rămâne un aliat și un partener important al nostru într-un bazin al Mării Negre în care postura agresivă a Rusiei din ultimul deceniu ne obligă să menținem legături cât mai strânse în primul rând cu țările aliate din NATO și Uniunea Europeană. Sigur, tot mai mai multe voci se întreabă astăzi dacă Turcia însăși își mai doresște să fie un membru solid al NATO în condițiile în care multe proiecții de putere și influență ale Turciei în bazinul Mării Mediterane și în Orientul Mijlociu nu sunt deloc armonizate cu poziția Alianței Nord-Atlantice. Experiența tristă a Hagiei Sofia ne arată fără niciun dubiu că Turcia este astăzi o zonă de incertitudini, iar ”Sfânta Înțelepciune” în acest caz ar însemna să facem tot ce ține de noi pentru a readuce Turcia pe drumul cooperării.
Remus Ioan Ștefureac, este politolog, coordonator al think-tankului STRATEGIC Thinking Group (www.strategicthinking.ro) și director al companiei de cercetare a opiniei publice INSCOP Research (www.inscop.ro). Anterior, a activat în diplomație. A publicat articole în jurnale din România și din străinătate, precum și sute de analize și editoriale pe teme politice și sociale.
