Skip to content
Opinii & Analize

Sindromul vieții nude în România. Sau cum am ajuns spectatori în țara noastră

Când trăiești în România te confrunți tot mai des cu sindromul vieții „nude”, un concept definit de filozoful italian Giorgio Agamben. În viziunea filozofului, evoluția umană a fost o excludere a vieții animale și includerea omului într-o societate. Între partea noastră animală și cea umană există o articulare și un prag care ne separă și ne unește, în același timp. Această articulare este considerată „viața nuda”, adică ajungem într-un stadiu în care viața noastră nu este nici animală propriu-zisă, dar nici umană propriu-zisă, trăim într-o continuă incertitudine în care nu ne putem defini existența sau nu o putem accepta.

În societatea românească – așa imperfectă cum o vedem – viața nudă a devenit un stil de existență transmis din generație în generație, în care nu mai avem un parcurs de la viața animală spre cea umană, ci efectiv le-am amorțit prin indiferență. Supraviețuirea sau moartea cetățenilor a devenit, pentru politicienii români, un alt motiv de indiferență, și abia aici apare marea problemă. Dacă oamenii trăiesc sau mor nu e niciodată o preocupare pentru politicieni. S-a văzut deja în valul 4 al pandemiei, când prioritățile erau numeroasele lupte pentru putere dintre partidele politice, iar cei care au azi puterea în mână nu au pierdut nici măcar o clipă pentru a proteja viețile oamenilor. Fiecare își dorea, în felul său, să-și apere interesele și ceilalți să-l susțină pe el.

Dar cum noi trăim o criză continuă de lideri, de vreo 31 de ani, nimeni nu a știut în ce direcție să ne îndrume și fiecare a mers unde a vrut și cum a vrut. Dacă dictatura Ceaușescu ne-a separat în grupuri și ne-a făcut să ne vânăm între noi, în zilele noastre am ajuns la un individualism exagerat. Cerem solidaritate și unitate într-o perioadă în care premierul se declară liberal și vrea liberalism, însă are o problemă și e deranjat de cetățenii care vor să fie liberi și să nu aibă restricții.

Ideea de libertate nu e niciodată o valoare generală aplicată în mod egal tuturor indivizilor, pentru că ea depinde de nivelul de trai și alți factori. Un om care moare de foame e liber să moară de foame sau să fure ceva pentru a se hrăni. Un om bogat e liber să studieze, să călătorească, să meargă la muzeu. Un muncitor care muncește 12 ore pe zi e liber să se ducă acasă, însă directorul companiei, care muncește doar 6 ore, e liber să iasă la restaurant și să piardă timpul cu copiii. Un om fără un picior e mai puțin liber decât unul cu două picioare.

Atât timp cât ne construim societatea pe o competiție inutilă, inegalitățile vor continua să persiste și să crească. Și când oamenii se confruntă cu tot mai multe inegalități vor rămâne blocați într-o viață nudă, care îi transformă în spectatori în propria lor țară.

Trăim o criză politică de 2 luni, și probabil va mai trece o lună, în care cetățeanul nu are niciun cuvânt de spus. Acest lucru se întâmplă de mult mai mult timp, dar ultimele luni reprezintă o succesiune de crize. O dată pe lună plătim și bilet pentru spectacolul grotesc: numeroasele taxe și impozite. În rest ne uităm cu indiferență, pentru că nimeni nu ne transmite sentimentul de a ne prețui viața sau ambiția de a ne construi una mai bună. Nici măcar nu primim speranța că viața aceasta nudă ar putea deveni una umană peste câțiva ani. Dacă nu ne-ar fi blocat această indiferență, România de azi ar fi fost într-o anarhie, deoarece marele inamic al omului e chiar statul corupt, ineficient, absent. Instituțiile statului care nu oferă nimic, dar cer totul de la oameni, și-au pierdut orice abilitate de a convinge sau de a oferi siguranță.

Inclusiv politicienii trăiesc o viață nudă, deoarece nu au leadership, nu au viziune, nu au capacitatea de a construi atunci când totul pare să pice. Cei care au puterea o folosesc pe baza unui instinct animalic doar pentru a trăi cu amăgirea că își construiesc o viață umană. Politica se vrea a fi un instrument de schimbare a vieții, însă în realitate nimeni nu se salvează. Toți suntem spectatori pentru că toți așteptăm ceva de la ceilalți. A fi bogat într-o țară foarte săracă nu te face bogat, ci doar un alt sărac.

Atât timp cât nu vom avea un lider care să ne îndrume, care să ne ofere un vis în care să credem, care să prezinte o viziune la care să lucrăm cu toții, care să genereze încredere și să aibă capacitatea de a-și măsura cuvintele înainte să vorbească, un lider care – mai presus de orice – să transmită emoție, empatie și solidaritate, această țară nu poate avea un viitor mai bun și nu poate oferi nimic altceva decât o viață nudă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *