Skip to content
Politică

Tăriceanu – cal mort pentru prezidențiale EXCLUSIV

stirimondene.eu

Redacția PSnews.ro vă prezintă mai jos de ce Călin Popescu-Tăriceanu (președintele ALDE și al Senatului) a devenit un cal mort pentru alegerile prezidențiale din anul 2019.

Ca să facă mai suportabilă purtarea etichetei de satelit al PSD, ALDE a început în ultimele luni (timid, ce-i drept, dar are tot timpul în față să apese pedala) a-l vehicula pe Călin Popescu-Tăriceanu drept candidat la scrutinul de peste doi ani și jumătate. Această mutare vine în continuarea anilor electorali 2014 (când fostul premier a candidat separat de Victor Ponta) și 2016 (când liberal-conservatorii au avut – la locale și parlamentare – liste separate de cele ale social-democraților).

Astfel de mutări sunt cât se poate de firești, ținând cont că ALDE era o formațiune la început de drum și avea nevoie să se rodeze în alegeri, să își testeze activul de partid, să demonstreze că are structuri viabile în teritoriu, capabile să dea politicieni atât pe plan local, cât și în Parlament.

Dar, dincolo de toate acestea, ALDE a a fost și este un partid de lider – dacă Tăriceanu dispare de pe scena politică, Alianța Liberalilor și Democraților se va pulveriza exact ca UNPR, PPDD sau PRM. Iar declinul lui a început deja încă de la debutul lui 2017.

Începuturi glorioase

Pentru că am adus vorba despre anii 2014 și 2016, trebuie să amintim că ei au fost marcați de trei seturi de alegeri (prezidențiale, respectiv locale și parlamentare) în care Tăriceanu trăgea tare să ocupe slotul antisistem. Anume această poziționare l-a ajutat în 2014 să obțină al treilea loc (e adevărat: cu doar 5,36%, la distanță imensă de primii doi clasați, dar asta în condițiile în care se luptase, practic, cu mâinile goale, fără vreun partid în spate – PLR era în stadiu embrionar), iar în 2016 să bage ALDE în Parlament.

În acești doi ani, fostul prim-ministru nu s-a dezmințit, întărindu-și imaginea (crezută, de altfel, de către o parte consistentă a electoratului, având în vedere succesele electorale amintite) de om antisistem, care spunea ceea ce mulți nu aveau curajul să spună și – mai ales – care promitea să facă ceea ce mulți nu avuseseră curajul să facă. Iar cel mai bun exemplu este Legea răspunderii magistraților – acesta a fost principala flamură sub care au defilat Tăriceanu și ai lui din 2014 până în 2016.

Bazinul susținătorilor tăriceniști a fost constituit, în cea mai mare parte, din PNL-iști nemulțumiți de fuziunea cu PDL-ul pe care îl combătuseră în regimul Traian Băsescu (dintre care unii chiar l-au urmat în PLR / ALDE). La aceștia s-au adăugat oameni fără vreo opțiune politică anume, dar care rezonau cu discursul împotriva sistemului și a abuzurilor.

De-a dura la vale

Începutul anului 2017 a adus cu sine debutul unui proces ireversibil de discreditare a omului politic Călin Popescu-Tăriceanu, concretizat într-o serie de gafe identificabile cu precizie.

1. Decredibilizarea discursului antisistem

În decembrie, se împlinește un an de când Călin Popescu-Tăriceanu și Liviu Dragnea au câștigat alegerile legislative și se află din plin în fruntea bucatelor: ei conduc nu doar partidele care împreună au majoritate parlamentară, ci și Senatul, respectiv Camera Deputaților.

Cu toate acestea, tandemul a reușit deja să își taie creanga de sub picioare în câteva momente ce au intrat în istorie – să le luăm cronologic:

  • ianuarie: OUG 13 (făcută cu dedicație pentru Dragnea și nemotivată corespunzător în însăși esența ei: cuantumul pragului de 200.000 de lei, dublu față de cel necesar pentru ca baronul de Teleorman să nu vadă pușcăria pe interior); aceasta a aruncat țara în aer, mobilizând sute de mii de oameni în stradă și scoțându-l chiar și pe președintele Klaus Iohannis din proverbiala lui muțenie;

CITIȚI ȘI: Am scăpat de Prună ș-am călcat în Toader sau Ce face frica de pușcărie din om

  • februarie: transformarea lui Florin Iordache (un om cu slabă rezistență la stres) în țap ispășitor al Ordonanței 13 și înlocuirea lui din funcția de ministru al Justiției cu Tudorel Toader, o persoană cu o reputație profesională ireproșabilă și – mai mult – cu aura de luptător antibăsist dobândită în zilele referendumului din 2012, ca judecător al Curții Constituționale; Toader, în schimb, a făcut o figură extrem de proastă când nu a bifat una dintre cele mai importante promisiuni de campanie a lui Tăriceanu – respectiv ministrul Justiției NU a propus demiterea șefilor PICCJ și DNA (deși CCR arătase că aceștia încălcaseră Constituția); același guvernant s-a sucit în legătură cu pragul pentru abuzul în serviciu și și-a declarat public susținerea pentru Monica Macovei, văzută drept unul dintre susținătorii abuzurilor din justiție;

CITIȚI ȘI: Tudorel Toader își dă arama pe față: e MACOVIST, deși face parte dintr-un guvern PSD-ALDE / FOTO

  • mai: execuția lui Șerban Nicolae: senatorul nu doar că fusese lăsat să susțină singur în Parlament proiectul Legii grațierii (PSD, prin vocea lui Liviu Dragnea și a altor șefi, se spălase pe mâini ori de câte ori intrase în colții adversarilor pe această temă), dar, când s-a îngroșat gluma, același Nicolae s-a trezit aruncat urgent și fără pic de regret de la conducerea Comisiei juridice și a grupului PSD din Senat, chiar prin decizia lui Dragnea.

CITIȚI ȘI: Sub bolovanul grațierii e clocot în PSD. Se RĂZBUNĂ Dragnea pe Șerban Nicolae? EXCLUSIV

În tot acest răstimp, Tăriceanu a avut grijă să se afunde cât mai comod în fotoliul de președinte al Senatului și să ignore cea mai importantă promisiune pentru care fusese votat în 2016: Legea răspunderii magistraților. Mai grav este că același politician nici măcar nu a catadicsit să sprijine public UDMR când maghiarii au făcut ei pasul în luna februarie, inițiind modificări legislative care să le ceară socoteală judecătorilor și procurorilor abuzivi.

CITIȚI ȘI: UDMR, primul pas spre răspunderea magistraților. Tăriceanu și PSD, în afara jocului EXCLUSIV

În general, din februarie încoace, Călin Popescu-Tăriceanu tace: mulțumit că și-a văzut protejatul ajuns ministru al Justiției, șeful ALDE nu și-a făcut auzită vocea nici când Tudorel Toader s-a acoperit de penibil în episodul DNA-Parchetul General sau când acesta a aplaudat-o pe Macovei, nici când Șerban Nicolae a fost mazilit. Mai mult: Tăriceanu s-a repezit să îl laude pe Toader ori de câte ori a avut prilejul și oricât de mari ar fi fost gafele acestuia.

În rest, principalele ieșiri publice ale celui care a condus Guvernul între 2004 și 2008 au fost nu doar în siajul, ci și – vizual – alături de președintele PSD. Ridicolul face ca recenta revoltă a lui Tăriceanu împotriva fanteziilor fiscal-bugetare ale lui Dragnea să fie calmată printr-un cadou infantil: ultima conferință de presă comună a fost organizată la sediul ALDE.

2. Convalescența PNL

După ce Crin Antonescu a făcut în 2014 pactul cu diavolul și a primit la aceeași masă foștii dușmani din PDL (schimbând, totodată, afilierea europeană a PNL dinspre ALDE către PPE), după catastrofele electorale imputabile tandemului Vasile Blaga-Alina Gorghiu, după ternul interimat marca Raluca Turcan, PNL și-a ales un președinte în persoana lui Ludovic Orban. Chiar dacă acesta nu are pe deplin un discurs și o alură de lider al opoziției, el beneficiază de respectul propriei formațiuni politice, din mai multe motive: este liberal vechi (membru al partidului din 1992), a fost singurul care în 2011 s-a opus ca PNL să se alieze cu PSD în USL și – poate cel mai important – a învins DNA (chiar dacă deocamdată în primă instanță).

Anume achitarea dispusă la fond în cazul lui Ludovic Orban (fie și cu un scor de 2 la 1 din partea judecătorilor ICCJ) i-a conferit fostului deputat imaginea de om care s-a luptat cu sistemul și a obținut o victorie de etapă (chiar dacă, înainte să fie urmărit penal, același Orban aplaudase acțiunile DNA, oricât ar fi fost ele de controversate).

Ei bine, o achitare definitivă a lui Orban le va da ocazia liberalilor să își ia ochii de la modelul antisistem Tăriceanu, blocând canalul de migrație a PNL-iștilor către ALDE (ca simplă afinitate sau chiar prin schimbarea carnetului de partid). Iar atunci vocea lui Ludovic Orban se va face cu atât mai auzită, cu cât acesta își va juca și cealaltă carte: el, spre deosebire de Tăriceanu, NU a făcut blat cu PSD-ul; PNL, spre deosebire de ALDE, nu s-a disipat în oceanul roșu de pe stânga politicii românești.

Iohannis – parcurs lin către al doilea mandat

După cum spuneam, mai sunt doi ani și jumătate până la prezidențialele din 2019. În cazul în care PSD își va călca peste orgoliul de partid mare și îl va trimite la înaintare pe liderul ALDE, atunci Klaus Iohannis va putea candida fluierând – cu un Călin Popescu-Tăriceanu așa cum se prezintă în acest moment, votanții de dreapta care până acum își făceau icoane din poza fostului premier vor opta masiv către un vot iohannist (Orban a anunțat deja că PNL îl va susține pe actualul oficial de la Cotroceni), ținând cont de toate chixurile date de către al doilea om în stat. Asta dacă nu cumva coaliția va scoate din mânecă alt nume anti-sistem, conștientă că Tăriceanu cel din ultimele luni s-a dovedit o mare țeapă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *