Într-o lume marcată de tensiuni geopolitice și conflicte strategice, programul nuclear al Iranului rămâne unul dintre cele mai controversate și discutate subiecte, cu atât mai mult în lumina recentului război cu Israelul, în care s-au implicat și Statele Unite. Dincolo de speculații și suspiciuni, povestea din spatele acestui demers reflectă o căutare profundă a independenței naționale, un ecou al unei istorii încărcate de suferințe și exploatări externe, arată publicația The Guardian, într-o analiză care explorează felul în care, în ciuda presiunilor și sancțiunilor internaționale, Iranul continuă să revendice dreptul de a-și defini propriul destin energetic și politic. Articolul reliefează faptul că negocierile și confruntările diplomatice din ultimele decenii conturează o realitate mult mai complexă decât pare la prima vedere.
În octombrie 1978, doi lideri ai opoziției iraniene față de șahul Iranului, susținut de britanici, s-au întâlnit în suburbiile pariziene Neauphle-le-Château pentru a planifica etapele finale ale revoluției — o revoluție care, după 46 de ani plini de evenimente și adesea brutali, pare acum să se apropie de sfârșit.
Independența, principiu de bază al Revoluției islamice în Iran. Din el ar rezulta dreptul de a îmbogăți uraniu
Cei doi bărbați aveau puține lucruri în comun, în afară de naționalitate, vârstă și hotărârea de a-l înlătura pe șah de la putere. Karim Sanjabi, liderul Frontului Național liberal și laic, fusese profesor de drept educat la Sorbona. Ayatollahul Ruhollah Khomeini era principalul opozant șiit al monarhiei iraniene încă din anii 1960. Amândoi aveau peste 70 de ani la acea vreme.
Sanjabi sosise la Paris cu un proiect de declarație a obiectivelor revoluției pe care cei doi urmau să o conducă.
Documentul afirma că revoluția se va baza pe două principii: să fie democratică și islamică. Totuși, Sanjabi și-a amintit ulterior că, la întâlnirea de la Paris, Khomeini a adăugat de mână un al treilea principiu în declarație – independența.
Acest al treilea principiu, prioritatea independenței, născut din istoria Iranului de exploatare de către puterile coloniale, ajută la explicarea a ceea ce altfel ar putea părea misterios în disputa actuală dintre Iran și SUA: insistența dogmatică a Iranului că trebuie să aibă dreptul de a îmbogăți uraniu.
Aceasta a fost problema care a umbrit discuțiile dintre Iran și Occident privind programul nuclear al Teheranului încă de la începutul secolului și a fost punctul de blocaj în cei doi ani de negocieri care s-au încheiat în favoarea Iranului când a fost convenit Planul Comun de Acțiune Cuprinzător (JCPOA) – care asigură faptul că programul nuclear al Iranului va avea un caracter exclusiv pașnic (n.r) – sub administrația Obama, în 2015.
Este motivul pentru care Iranul este bombardat acum de Israel și, în weekend, de SUA.
Procesul de îmbogățire a uraniului pentru a produce energie nucleară civilă și pentru a construi o bombă nucleară este în linii mari același
Totuși, pentru mulți americani, această obsesie pentru îmbogățirea uraniului pe teritoriul Iranului, în loc să fie importat, de exemplu, din Rusia, este explicabilă doar dacă se acceptă că Iranul dorește în secret să construiască o bombă nucleară. Din această perspectivă americană, fatwa-ul emis de două ori de liderul suprem împotriva armelor nucleare „neislamice” nu poate fi decât o perdea de fum.
Săptămâna trecută, JD Vance, vicepreședintele SUA, a exprimat în mare parte această opinie. El a scris pe rețelele de socializare: „Una e să îți dorești energie nucleară civilă. Alta este să ceri capacități sofisticate de îmbogățire. Și cu totul altceva este să te agăți de îmbogățire în timp ce încalci simultan obligațiile de bază privind neproliferarea și îmbogățești până aproape de nivelul de uraniu de calitate militară. Încă nu am văzut un singur argument solid pentru care Iranul avea nevoie să îmbogățească uraniu mult peste pragul destinat uzului civil. Nu am văzut încă un singur argument valid pentru care Iranul era justificat să își încalce obligațiile de neproliferare.”
Procesul de îmbogățire a uraniului pentru a produce energie nucleară civilă și pentru a construi o bombă nucleară este în linii mari același. Este acceptat în general că un nivel de îmbogățire de 3,67% este suficient pentru energia nucleară civilă, în timp ce pentru o armă nucleară sunt necesare niveluri de puritate de 90%. Odată ce nivelul de puritate ajunge la 60%, ca în cazul Iranului, nu mai este un proces de durată să se ajungă la 90%. Iranul, desigur, susține că nu este niciun mister în legătură cu motivul pentru care a îmbogățit uraniul la aceste niveluri ridicate de puritate.
Trump a retras SUA din Planul Comun de Acțiune Cuprinzător în 2018, Iranul s-a simțit nedreptățit
A fost parte a unui răspuns escaladat în etape, anunțat clar, la retragerea unilaterală a SUA din JCPOA de către Donald Trump în 2018 – un act care a privat Iranul de relaxarea sancțiunilor pe care o negociase. Mai mult, Trump, prin impunerea de sancțiuni secundare, a făcut imposibil comerțul Europei cu Iranul, al doilea beneficiu prevăzut al JCPOA.
Politica Iranului, ca urmare, a fost modelată în ultimul deceniu de sentimentul că a fost partenerul nedreptățit, iar SUA s-a confirmat ca fiind fundamental lipsită de încredere.
Figuri centriste precum fostul președinte Hassan Rouhani și ministrul de externe Javad Zarif au consumat un capital politic intern enorm pentru a semna un acord cu Occidentul, iar Occidentul a încălcat imediat acel acord.
Între timp, Israelul, o țară care nu este membră a Tratatului de Neproliferare Nucleară – spre deosebire de Iran – și care deține o armă nucleară complet nemonitorizată și nedeclarată, primește generozitate și sprijin din partea Occidentului.
Cu toate acestea, Vance s-ar putea să aibă un punct valid. Ca motiv de război, dreptul de a îmbogăți uraniu până la un nivel de puritate de 3,67%, nivelul permis prin JCPOA, pare la suprafață un motiv puțin plauzibil pentru actualul lider suprem, Ali Khamenei, de a-și asuma riscul martiriului.
De ce a simțit o țară cu rezerve mari de petrol o nevoie atât de mare de a avea energie nucleară civilă produsă pe plan intern?
O relatare convingătoare, recentă, semnată de Vali Nasr și intitulată Iran’s Grand Strategy (Marea strategie iraniană), ajută la descifrarea acestui răspuns, plasând explicația în contextul exploatării coloniale a Iranului și al căutării independenței.
„Înaintea revoluției propriu-zise, înaintea crizei ostaticilor sau a sancțiunilor americane, înaintea războiului Iran-Irak sau a eforturilor de a exporta revoluția, precum și a moștenirii sordide a confruntărilor Iranului cu Occidentul, viitorul ghid religios suprem și lider al Iranului prețuia independența față de influența străină la fel de mult ca principiile islamice consfințite în stat” – a scris Vali Nasr.
Khamenei a fost întrebat odată care a fost beneficiul revoluției, iar el a răspuns: „acum toate deciziile se iau la Teheran”.
Nasr susține că, pe măsură ce multe dintre idealurile înalte ale revoluției, precum democrația și islamul, au fost erodate sau distorsionate, principiul independenței Iranului a dăinuit.
Căutarea suveranității, argumentează el, a apărut din istoria întunecată a Iranului. În secolul al XIX-lea, Iranul a fost prins între puterile imperiale britanică și rusă.
În secolul al XX-lea, resursele sale de petrol au fost exploatate de companii petroliere britanice. De două ori, liderii săi – în 1941 și 1953 – au fost înlăturați de la putere de britanici și americani.
Popularul prim-ministru Mohammad Mosaddegh a fost îndepărtat printr-o lovitură de stat orchestrată de CIA în 1953, din cauza cererii sale de a controla resursele petroliere ale Iranului. Niciun alt eveniment din istoria contemporană a Iranului nu este mai traumatizant decât răsturnarea lui Mosaddegh. Pentru Khomeini, acest fapt a confirmat că Iranul încă nu își controla destinul sau resursele energetice.
„Atomi pentru pace”. Cum au introdus britanicii și americanii energia nucleară în Iran
Deși energia nucleară civilă și dreptul la îmbogățirea uraniului au devenit un simbol al independenței și suveranității după revoluție, Ellie Geranmayeh de la Consiliul European pentru Relații Externe subliniază că britanicii și americanii au fost cei care au introdus energia nucleară în Iran, printr-un program numit „atomi pentru pace”.
Șahul Iranului, cu aprobarea SUA, a demarat un plan de construire a 23 de centrale nucleare civile, ceea ce ar fi permis Iranului să exporte energie electrică către țările vecine și să atingă statutul de stat modern. Michael Axworthy, cel mai important istoric britanic al Iranului contemporan, a declarat: „Folosirea profiturilor din petrol în acest mod părea atunci o modalitate logică de a investi o resursă finită pentru a crea una infinită.”
Într-un interviu pentru Washington Post, Henry Kissinger a recunoscut mai târziu că, în calitate de secretar de stat al SUA, nu a avut obiecții față de construirea centralelor. „Nu cred că a fost ridicată problema proliferării,” a spus el.
Lucrările au început la două reactoare nucleare, inclusiv unul în orașul-port Bushehr, cu ajutorul firmei germane Kraftwerk Union, o subdiviziune a Siemens și AEG.
Șahul recunoștea utilizarea duală a energiei nucleare, iar în iunie 1974 chiar i-a spus unui jurnalist american că „Iranul va avea arme nucleare fără îndoială mai repede decât credeți,” o afirmație pe care a negat-o rapid ulterior.
Treptat, SUA au devenit din ce în ce mai îngrijorate că obsesia șahului pentru armament ar putea transforma programul civil iranian într-unul militar.
Cum a devenit programul nuclear iranian sursă de mândrie patriotică
După revoluția iraniană din 1979, progresul celor două centrale aproape finalizate a fost oprit. Khomeini considera energia nucleară un simbol al decadenței occidentale, argumentând că proiectele de infrastructură supradimensionate ar face Iranul mai dependent de tehnologia imperialistă occidentală. A declarat că nu dorea „occidentalizare” – gharbzadegi în persană. Programul a fost în mare parte încheiat, spre dezamăgirea unor oameni de știință ]n domeniul nuclear.
Însă, într-un an sau doi, penuria de electricitate și explozia demografică au pus presiune asupra elitei politice din Teheran pentru a începe o inversare discretă a închiderii programului. Utilizarea armelor chimice de către Irakul lui Saddam Hussein în timpul războiului Iran-Irak, sentimentul de izolare diplomatică al Teheranului în încercarea de a obține o condamnare internațională a atacurilor repetate asupra centralei nucleare neterminate de la Bushehr și, în cele din urmă, litigiile juridice de miliarde de dolari cu firme europene privind programul nuclear incomplet al șahului, toate acestea au alimentat un naționalism nuclear.
În 1990, Autoritatea pentru Energie Atomică a Iranului a declarat că până în 2005, 20% din energia țării ar putea fi produsă prin energie electrică nucleară și că 10 centrale nucleare vor fi construite în următorul deceniu.
Hashemi Rafsanjani, președintele parlamentului iranian în timpul războiului din 1980–1988 și apoi președinte al țării între 1989 și 1997, a lansat numeroase apeluri către oamenii de știință nucleari iranieni să se întoarcă acasă și să construiască programul. În 1988 a spus: „Dacă nu serviți Iranul, pe cine veți servi?”
Dintr-odată, programul nuclear al Iranului s-a transformat dintr-un simbol al modernismului occidental într-o sursă de mândrie patriotică.
La începutul secolului XXI, se credea în mod eronat că programul nuclear iranian consta în principal din câteva reactoare de cercetare de dimensiuni mici și din reactorul nuclear cu apă ușoară construit de Iran și ulterior de Rusia la Bushehr. Rafsanjani a recunoscut ulterior că Iranul a luat în considerare pentru prima dată o capacitate de descurajare în timpul războiului Iran-Irak, când programul nuclear a fost reluat.
A spus: „Când am început, eram în război și căutam să avem acea posibilitate pentru ziua în care inamicul ar putea folosi o armă nucleară. Asta era gândirea. Dar nu a devenit niciodată realitate.”
Rafsanjani a călătorit în Pakistan pentru a încerca să se întâlnească cu Abdul Qadeer Khan, părintele programului de arme nucleare al Pakistanului, care a ajutat ulterior Coreea de Nord să dezvolte o bombă atomică.
La mijlocul anului 2002, o scurgere de informații venită de la un grup disident, posibil prin intermediul Mossadului, a dezvăluit că Iranul avea două instalații nucleare secrete destinate îmbogățirii uraniului, la Natanz, lângă Isfahan, și la Kashan, în centrul Iranului. Iranul a declarat că nu era obligat să notifice Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) despre existența acestor instalații deoarece nu erau operaționale. Iranul a adăugat că Tratatul de Neproliferare prevedea că este „dreptul inalienabil” al tuturor statelor să dezvolte programe nucleare în scopuri pașnice, sub supravegherea AIEA.
Îmbogățirea uraniului, în sine, nu este o dovadă că se urmărește fabricarea unei arme nucleare, însă criticii au spus că era greu de explicat de ce Iranul avea nevoie să producă combustibil nuclear într-o etapă în care nu deținea niciun reactor nuclear funcțional.
De atunci, a început un dans diplomatic care continuă de atunci cu diverse niveluri de intensitate. În octombrie 2003, prin Declarația de la Teheran, Iranul, aflat sub o presiune internațională uriașă din cauza scurgerii, a fost de acord să semneze protocolul adițional, care autoriza AIEA să efectueze inspecții cu preaviz scurt.
În noiembrie 2004, prin Acordul de la Paris, Iranul a acceptat suspendarea temporară a îmbogățirii uraniului, în așteptarea unor propuneri din partea E3 (Franța, Germania și Marea Britanie) privind o soluție pe termen lung. Însă, din respect pentru suveranitatea Iranului, E3 a recunoscut că această suspendare era o măsură voluntară de consolidare a încrederii și nu o obligație legală.
Însă Mahmoud Ahmadinejad, președintele populist al Iranului, ales în iunie 2005, a devenit mai ferm, insistând că tehnologia Iranului este rezultatul pașnic al realizărilor științifice ale tineretului țării. „Avem nevoie de tehnologie nucleară pașnică pentru energie, scopuri medicale și agricole și pentru progresul nostru științific”, a spus el.
Cu SUA cerând încetarea îmbogățirii uraniului, iar Iranul insistând asupra dreptului său legal de a îmbogăți, E3 s-au trezit prinși la mijloc. Au fost propuse tot felul de compromisuri, inclusiv de către Brazilia și India.
Însă opinia occidentală a fost influențată de fostul șef al inspectoratului nuclear al ONU, Mohamed ElBaradei, care a spus: „Din punctul meu de vedere, programul nuclear al Iranului este un mijloc pentru un scop: dorește să fie recunoscut ca o putere regională, cred că stăpânirea cunoștințelor nucleare aduce prestigiu, aduce putere, și ar dori să vadă SUA angajându-se în dialog cu ei.”
Rouhani a exprimat un punct de vedere similar într-un articol publicat în Washington Post. El a spus: „Pentru noi, stăpânirea ciclului combustibilului atomic și producerea de energie nucleară înseamnă la fel de mult diversificarea resurselor noastre energetice cât și ceea ce suntem noi, iranienii, ca națiune – cererea noastră de demnitate și respect și, în consecință, locul nostru în lume. Fără a înțelege rolul identității, multe dintre problemele cu care ne confruntăm cu toții vor rămâne nerezolvate.”
Cu toate acestea, dacă scopul Iranului prin programul său nuclear a fost securitatea și independența, și nu ceva mai sinistru, conducerea țării a plătit un preț enorm și, probabil, autodistructiv, conchide publicația britanică.
Citeste mai mult AICI
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
