Invitat la „Puterea Știrilor”, Lucian Diaconescu, medic primar ortopedie-traumatologie la Spitalul Clinic de Urgență „Sf. Ioan” București, a declarat că legislația românească în privința transplantului de organe a rămas în urmă față de ce se întâmplă în Europa, în sensul că la noi prelevarea de la un pacient decedat se poate face doar cu acordul familiei, acțiune birocratică ce poate dura uneori prea mult, iar organul se poate pierde. Medicul a sugerat modelul valabil în mai multe țări UE, în care oamenii pot opta în timpul vieții dacă doresc să fie donatori de organe, iar această mențiune apare în documentul de identitate, caz în care nu ar mai fi nevoie de acordul familiei. Dr. Diaconescu a menționat, însă, și modelul britanic, pe care-l consideră cel mai bun, în care oamenii sunt implicit donatori încă de la naștere, ei putând opta ulterior pentru scoaterea lor de pe listă.
Ps News: Care este diferența între ceea ce se întâmplă în sistemul de sănătate din România și ceea ce se întâmplă în vest în privința transplantului de organe?
Dr. Lucian Diaconescu: La nivelul transplantului de organ, în România legislația a rămas puțin în urmă față de ceea ce se întâmplă în Europa, ca să nu vorbim și în restul lumii civilizate, America. Suntem și noi o țară UE și probabil că va trebui să ne raliem, mai devreme sau mai târziu, la un numit trend, să spunem. În momentul de față, în România este legiferat transplantul de organ. Este legal să faci acest lucru, dar de la persoana decedată, evident, și doar după ce consulți familia.
Peste tot în vest s-a constatat că aceste situații, această pierdere de timp, până la urmă face ca până obții rezultatul scris, nu promisiune verbală, semnătura familiei că se pot folosi organele din pacientul decedat, timpul acela uneori prea lung face ca respectivele organe să nu mai poată fi prelevate, prin urmare să nu mai poată avea loc transplantul. Alte țări europene deja au fost proactive în direcția aceasta și au spus OK, de ce să nu cerem consimțământul oamenilor din timpul vieții lor, să-și dea acceptul ca la momentul decesului să își doneze organele.
De exemplu, în Germania poate să-și exprime din cursul vieții – atenție, nu e obligat – opțiunea de a-și dona organele, acest lucru fiind menționat în cartea de identitate. Adică la locul unui accident, de exemplu, să poată fi verificabil imediat dacă pacientul în chestiune și-a dat acordul pentru prelevarea organelor.
PS News: Deci nu mai e nevoie de acordul familiei?
Dr. Lucian Diaconescu: Nu, deloc, în momentul ăla ești pe criteriul de rapiditate, de celeritate. Ei bine, această formulă a dus, de exemplu, la o creștere de la un 0%, să zicem, în Germania, s-a ajuns la 13% ca număr din total locuitori ai Germaniei. În ziua de astăzi, 13% din populație și-a exprimat acordul și de opt-in și au devenit și sunt înregistrați ca donatori de organ. Se pare că acest procent este insuficient. De aceea alte țări, cum ar fi UK și Spania, au pornit de la o altă premisă și anume au inventat conceptul de opt-out, care spune că orice cetățean este de la bun început donator, de când s-a născut, cu excepția cazului în care optează să nu fie. Astfel încât UK – aici ne referim doar la Anglia și Țara Galilor – unde este această versiune valabilă are 90% din populație donatori de organe. În mod evident că atunci când va fi să fie nevoie sau se întâmple anumite situații de acest gen, răspunsul cu organe compatibile sau compatibilitatea posibilă este mult mai mare pe calcul probabilistic.
PS News: Cum poți să renunți? Ai nevoie de niște motive întemeiate?
Dr. Lucian Diaconescu: Absolut deloc. Fenomenul în legislația asta de tip opt-out, este dreptul tău să nu vrei să faci parte din așa ceva. Atunci automat îți manifești în scris dorința de a nu deveni donator de organe pentru că ești responsabil. Ești autonom și responsabil de corpul tău.
PS News: Cum ar trebui să fie în România?
Dr. Lucian Diaconescu: Nu putem spune că suntem chiar de râsul lumii, dar ne-am oprit în momentul în care ne mulțumim să recurgem la această metodă, în care se cere acceptul familiei, familia acceptă sau nu și după aceea, după ce s-a obținut consimțământul, sub semnătura factorilor responsabili, soției, frați, eu știu, abia atunci se poate proceda la a se recolta organele. Durata aceasta, uneori prea lungă, face ca recoltarea să nu mai fie posibilă, chiar dacă ai obținut rezultatul, semnătura, acceptul familiei.
Și atunci probabil că măcar formula de opt-in ar trebui să fie valabilă în România? Da, dacă am avea un target ca în Germania, de 13% din populație măcar să devină donator de organe, să aibă bifa pe un permis de conducere, de exemplu, și tot ar fi mai bine decât acum.
Primele încercări de transplant de organe în România datează încă de la începutul secolului XX şi se datorează doctorului Florescu, care, lucrând în cadrul laboratorului de chirurgie experimentală al Facultăţii de Medicină din Bucureşti a efectuat mai multe transplante experimentale de rinichi. Operaţiile nu au fost încununate de succes, iar dr. Florescu a considerat că aceasta se datorează unui unghi de implantare deficitar al vaselor sanguine (rinichii deveneau până la urmă necrotici), motiv pentru care a încercat diferite locuri din organism pentru transplant în speranţa că va găsi unghiul potrivit. Acest lucru nu s-a întâmplat, desigur, şi experimentele au fost abandonate, potrivit Agenției Naționale de Transplant
