Skip to content
Opinii & Analize

Trei decenii de criză a puterii executive. Ce ar trebui să învățăm din lecțiile trecutului

Criza politică actuală reprezintă și o fațetă a unei crize a puterii executive care a afectat democrația românească de peste 30 de ani. Această criză se manifestă în mai multe dimensiuni: excesul legislativ al executivului si subordonarea puterii legislative, subordonarea politică a executivului și relația premier-președinte. Aici ne vom opri la ultima dimensiune, cea a relației dintre premier și președinte.

Criza puterii executive: relația premier – președinte

În sistemul politic din România, puterea executivă este bicefală. Asta înseamnă că ea este împărțită între premier, pe de o parte și președinte, pe de altă parte. Relația dintre acești doi poli ai puterii executive ar trebui să fie una de interdependență. De-a lungul celor peste 30 de ani de democrație relațiile dintre premier și președinte au fost marcate însă fie de conflicte, fie de o subordonare din partea premierului în fața președintelui. Conflictul s-a  manifestat prin încercarea președintelui sau a premierului de a diminua puterea și influența celuilalt, fără să înțeleagă că acest lucru nu este posibil. Subordonarea s-a realizat atunci când premierul și președintele făceau veneau din aceeași formațiune politică. În ambele cazuri, rezultatul a fost o criză perpetuă a puterii executive.

Dacă ne uităm la istoria recentă, putem clar crizele executivului pe baza celor două componente amintite anterior. Președintele Traian Băsescu a avut relații conflictuale cu premierii Călin Popescu Tăriceanu și Victor Ponta. Ambii reprezentau formațiuni politice diferite de cea din care venea Traian Băsescu. Tot în timpul administrației Băsescu am avut însă și cealaltă fațetă a crizei executivului, respectiv tentativa președintelui de a-și subordona premierul. Lucrul acesta a fost vizibil în relația dintre președintele Traian Băsescu și premierul Emil Boc. Rezultatul a fost generarea unei instabilități politice acute. Între 2004 și 2015, în România s-au succedat numai puțin de 8 guverne, dintre care două interimare.

Revenind mai aproape de prezent, observăm același tipar și în cazul președinției lui Klaus Iohannis. Președintele a avut relații conflictuale cu toți premierii PSD de după 2016: Sorin Grindeanu, Mihai Tudose și Viorica Dăncilă. În schimb pe prim-miniștrii care veneau din propria formațiune politică a încercat să îi subordoneze: Ludovic Orban și Florin Cîțu. Rezultatul previzibil a fost perpetuarea acestei crize a puterii executive. În perioada 2016 – prezent s-au succedat 7 guverne, dintre care două au fost interimare.

Acum traversăm o nouă etapă în criza puterii executive. Președintele a ales să meargă până în pânzele albe pentru a-l susține pe Florin Cîțu în funcția de premier al României. Motivul este unul cât se poate de simplu și amintit anterior. El are legătură cu relația premier – președinte, respectiv subordonarea premierului în fața președintelui. În felul acesta președintele ar deveni singurul reprezentant real al puterii executive, al fel ca într-un sistem politic prezidențial. Problema principală e că în peste 30 de ani de democrație premierii și președinții României nu au înțeles că misiunea de a controla de unii singuri puterea executivă este sortită eșecului. Sistemul politic din România a fost proiectat ca un sistem semi-prezidențial în care, între altele, președintele și premierul împart puterea executivă. Până când lucrul acesta nu va fi înțeles, puterea executivă se va afla permanent în criză. Marea problemă e aceea că o criză a puterii executive înseamnă de fapt o criză a democrației, iar democrația românească se află din acest punct de vedere, de aproape 3 decenii în această criză prelungită.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *