După ce comunismul a căzut, cei care au confiscat Revoluția și-au dorit cu orice preț să își asigure puterea. Ion Iliescu și ai lui au adus minerii din Valea Jiului pentru a înăbuși protestele din Piața Universității. Cu bâtele în mâini și devizele la purtător – „Moarte intelectualilor“, „Noi muncim, nu gândim“ –, ortacii din mine au ajutat neocomuniștii să scrie încă o pagină neagră în istoria României.
Trei oameni, trei perspective diferite și o singură rană colectivă: 13-15 iunie 1990. Din Piața Universității până în subteranele Văii Jiului, din biroul unui activist rom până în saloanele spitalelor de urgență, ceea ce s-a întâmplat în acele zile a lăsat urme adânci, atât în corpul social, cât și în memoria celor care au trăit direct violențele, teroarea și deruta. „Weekend Adevărul“ vă aduce trei mărturii ale unor oameni care au participat la evenimentele de acum 35 de ani – un inginer devenit victimă și militant, un activist reținut și martor al unei forme de pogrom, un miner tânăr, aflat întâmplător în mijlocul unei capitale în flăcări. Fiecare, în felul său, completează o imagine fragmentară a unei traume naționale. Și fiecare scoate la iveală fisuri încă nevindecate.
Viorel Ene avea 37 de ani în primăvara lui 1990. Inginer la Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice (ISPH), își petrecea serile în Piața Universității, printre studenți și colegi care refuzau să accepte reîncarnarea puterii comuniste sub forma Frontului Salvării Naționale.
„Am fost participant în Piața Universității până în data de 20 mai, ziua în care au fost alegerile, așa-numita Duminică a Orbului, în care Ion Iliescu a fost ales cu 85%, iar FSN-ul a avut 66-67% în Parlamentul României. Eu și alții ne-am retras din piață“. Pentru el, Piața devenise un spațiu viu de gândire critică, susținut în principal de studenți. „Pentru că acolo era o agoră a democrației. Vârful de lance erau studenții, un colectiv întreg de studenți care era un fel de conclav de la diferite asociații din București. Ei erau sufletul și motorul acestei acțiuni. Noi participam“.
Mesajele rostite în fiecare seară transmiteau o dorință clară: libertate și ruptură de trecutul totalitar.
„Se striga «Cine-a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush»“. A simțit că Iliescu nu voia o democrație autentică, ci o formă de continuitate cu aparențe de pluralism. „Iliescu spunea că e suficient un partid unic, în care să fie toate formațiunile, de țărăniști, liberali – deci visul oricărui comunist: să prelungească puterea lor“.
Citește mai mult AICI
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
