Skip to content
Opinii & Analize

Un guvern, trei partide… câte posibilități?

După exit-poll și după anunțarea rezultatelor de la alegeri, iată că vine încă o (non)surpriză. Dificultăți în facerea Guvernului. Majoritatea parlamentară se face din consens și voință politică, nu din simpla adunare a unor procente. Sigur că un guvern PNL-USR Plus se profila încă din timpul campaniei electorale – chiar înainte – drept cea mai probabilă variantă și cea mai dezirabilă pentru președintele Iohannis, dar procesul electoral trebuia să clarifice niște variabile: prezența la vot și implicit legitimitatea noului Parlament (și a Guvernului rezultat din el); scorul PNL (deci dacă Guvernul se face în jurul liberalilor, sau, cum spune USR-ul, cu liberalii); scorul PMP (pentru a se fi clarificat dacă putea exista un arc guvernamental mai larg autodesemnat ca fiind de dreapta – s-a rezolvat, nu se poate).

Să ne aducem aminte de situația de acum patru ani, când Președintele și partidul câștigător al alegerilor erau în tabere cert diferite. Negocieri dificile, acuze și de o parte și de cealaltă, jocuri la limita Constituției cu propuneri și respingeri de prim-ministru.

Nu știm cât se vor prelungi discuțiile în jurul noului Guvern, dar venirea cu nume diferite de prim-ministru la prima tură de prezentări în fața Președintelui îmi arată că se negociază prea multă putere și prea puțină responsabilitate. Sigur, situația încă nu e blocată, suntem încă în traseul uzual al negocierii de coaliții guvernamentale.

Nu suntem însă într-o conjunctură socială normală în care să tragem de plăcinta guvernamentală în stânga și în dreapta cât avem chef. Înțeleg negocierea politică, gesturile mari și simbolice, jocul de-a „numele trandafirului” (a se citi avansarea gratuită de nume de prim-miniștri), analizele cost-beneficiu înainte de intrarea la guvernare, profitul politic, negocierea de posturi și nu numai. Dar trebuie și ei, toți, să înțeleagă că acum nu este cazul. S-au făcut alegeri în condiții grele de pandemie ca să se obțină stabilitate politică, nu ca să aflăm câți consilieri și câte secretare au dreptul să angajeze diverși nou numiți prin nu știu ce consilii de administrație despre care nici nu știau că există înainte să îi trimită partidul acolo. Când ai poliție pe străzi de parcă ar fi război, când spitalele, cu bune și cu rele, nu mai fac față, când sute de mici afaceri sunt pe butuci, când ai restricții de deplasare pentru cetățeni nu prea mai apreciezi arta negocierii, orgoliile și datul de semnale politice. Mai bine zi „săru-mâna” că au venit și ăia care au venit să te voteze și apucă-te de treabă.

Nu de alta, dar trebuie spuse câteva lucruri. Sigur că prezența a fost dezamăgitoare, dar tot la o negociere PNL-USR ajungeam și dacă era mai mare. Vorbim despre date aici, nu despre mituri electorale. Doi: prin însăși configurația spectrului nostru politic, avem două partide de masă și încă unul important ca pondere – PNL, PSD și USR. Coalițiile sunt inevitabile și sunt ajutate de sistemul nostru electoral.

Până la urmă, în funcție de numărul, mărimea și puterea electorală a partidelor, dar mai ales în funcție de opțiunea pentru un scrutin majoritar sau proporțional, obții mai multă stabilitate sau mai multă diversitate politică. Nu spun că trebuie schimbat sistemul electoral, Doamne ferește! S-a tot schimbat în ultimii 30 de ani. Dar spun că rezultatul fundamental al acestor alegeri – faptul că nimeni nu va obține un scor atât de mare cât să domine Parlamentul, respectiv că Guvernul se va negocia în principal între PNL și USR – se vedea din avion încă înainte de campania electorală.

Deci de unde surpriza? Deci de unde dificultatea negocierilor?

Repet, au fost situații mult mai înverșunate în care s-a ajuns până la urmă la un compromis și la o formulă guvernamentală. Politic, nu e cea mai complicată situație și se va rezolva. Dar social e o situație complicată.

O altă observație. Câțiva membri ai partidelor intrate în Parlament s-au tot plimbat postelectoral pe la tv justificând comportamentul din ultimele zile al partidelor de apartenență prin „mandatul” pe care l-au primit de la votanții lor. Sigur că e o declarație politică, dar chestiunea este extrem de discutabilă și ar trebui tratată mai cu atenție. Potrivit Constituției noastre, mandatul parlamentarului este strict reprezentativ: odată ajuns în Parlament, devii reprezentantul „poporului” (exact așa scrie acolo), nu al părții de popor care te-a votat. Și orice mandat imperativ este nul. E o graniță fină, dar periculoasă aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *