Vasile Dîncu, vicepreședinte al Comisiei speciale a Parlamentului European pentru Scutul European al Democrației, reacționează la analiza 2EU despre „imposibila armată europeană” și susține că dezbaterea nu mai poate rămâne blocată în întrebarea dacă o astfel de structură este posibilă, ci trebuie mutată către ce mecanism realist poate permite acțiunea militară comună, fără ca Uniunea Europeană să devină stat.
„Europa a intrat într-o etapă în care nu mai este suficient să spui că armata europeană este imposibilă. Trebuie să spui ce este posibil în locul ei”, afirmă europarlamentarul român.
„O armată presupune monopolul forței. Europa nu are acest demos”
Dîncu explică, într-o analiză amplă, că ideea unei „armate europene” eșuează structural, nu tehnic, pentru că armata este instrumentul prin care un stat exercită monopolul forței în numele unei comunități politice.
„O armată concentrează trei elemente inseparabile: decizia politică, comanda, disponibilitatea pentru sacrificiu. Fără acestea, structura devine alianță. Devine cooperare. Nu devine armată.”
Statele europene păstrează controlul integral asupra acestor elemente: parlamentele decid trimiterea trupelor, guvernele dau ordine, iar cetățenii plătesc costul politic al pierderilor.
În acest cadru, UE nu are legitimitatea necesară pentru a decide folosirea forței:
„O armată presupune un demos. Europa nu are acest demos. Are spații publice naționale și culturi strategice diferite.”
NATO rămâne garanția de securitate. Vulnerabilitatea UE este însă „timpul deciziei”
Dîncu subliniază că NATO rămâne cadrul de descurajare și comandă militară credibil, iar statele europene acceptă acest mecanism tocmai pentru că decizia finală rămâne națională.
Totuși, războiul din Ucraina a expus o slăbiciune: nu lipsa capacității militare, ci fragmentarea politică a deciziei.
„Europa nu este dezarmată, este dezaliniată politic. Diferența apare între acumularea de capacități și capacitatea de decizie.”
Vulnerabilitatea critică apare în scenarii hibride sau sub prag, când consensul se obține greu:
„Dacă timpul se pierde, costul explodează. Aceasta este adevărata problemă.”
„Întrebarea greșită este dacă putem avea o armată europeană”
Dîncu susține că dezbaterea e blocată într-o capcană semantică: termenul „armată” generează automat opoziție și temeri privind transferul de suveranitate.
„Europa nu are nevoie de o armată în sens clasic. Are nevoie de capacitatea de a acționa militar împreună atunci când interesele coincid și timpul presează.”
El propune schimbarea cadrului de analiză: nu „armată europeană”, ci o forță comună modulară, compatibilă cu pluralitatea politică a Uniunii.
Modelul propus: o capacitate militară comună fără monopol asupra forței
Dîncu descrie un mecanism operațional realist, bazat pe:
-
decizie națională de participare
-
planificare comună prealabilă
-
comandă europeană activată punctual
-
contribuții diferențiate ale statelor
-
drept garantat de retragere
-
control parlamentar național
-
finanțare comună limitată
„Privit în ansamblu, acest model nu creează o armată europeană. Creează un cadru de acțiune militară comună. Fără uniformă unică, fără jurământ comun, fără monopol asupra forței.”
Rolul acestei structuri nu ar fi competiția cu NATO, ci completarea sa în scenarii în care alianța reacționează prea lent.
„Nu lipsa armatei este problema, ci lipsa deciziei comune”
În concluzie, Dîncu avertizează că UE exercită deja influență strategică, iar această poziție obligă la mecanisme clare de decizie politică „Influența fără capacitate de decizie este risc. Nu lipsa armatei este problema cea mai mare, ci lipsa deciziei comune.”
Analiza integrală poate fi citită pe platforma 2EU Brussels:
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News










