Skip to content
Opinii & Analize

Vulnerabilitățile liberalismului. ,,Partea nevăzută a lunii” în alegerile din Statele Unite

Sociologii și politologii din România au ,,mărunțit” deja  scrutinul prezidențial din Statele Unite. Despre ,,partea văzută a lunii” a alegerilor din SUA s-au pronunțat și experții în comunicare, alături de designeri și hair stylisti. Mai greu de explicat sunt cei peste șapte milioane de votanți în plus față de scrutinul din 2016 care au pus ștampila pe Trump. Ce i-a determinat pe acești cetățeni să iasă la vot pe 3 noiembrie, în loc să stea acasă și să-și savureze burgerul gras și canistra zilnică de înghețată? Aceasta ar fi ,,partea nevăzută a lunii” în alegerile din Statele Unite. Sau ,,partea întunecată a lunii” pentru votanții și comentatorii cu simpatii democrate. Acești ,,deplorabili”, așa cum au fost etichetați votanții pro-Trump acum patru ani, au împins meciul pentru Casa Alba în prelungiri, când toată lumea pariase pe victoria lui Biden la pauză. Overtime-ul prezidențial din SUA poate primi explicații legate de modul în care votanții afro-americani, latini și cei trecuți de 65 de ani și-au modificat comportamentul electoral în favoarea lui Trump. Și despre cum statele culisante ca Michigan, Wisconsin și Pennsylvania au balansat în final spre Joe Biden.

Vom afla însă mai greu ce se află dincolo de ,,partea nevăzută a lunii”, care nu i-a permis lui Joe Biden să-l măture politic pe Donald Trump. Pe scurt, vom afla mai greu că trumpismul nu moare odată cu Trump. Nimeni nu vrea să fie acuzat că este populist, xenofob, rasist, dar mai ales agent al lui Putin. Și să piardă astfel accesul la fondurile europene. Ce vreau să spun e că reziliența politică dovedită de Trump la alegerile din 3 noiembrie, în pofida coronavirusului, a carantinei și a crizei economice, ține și de calitățile personale ale actualului președinte, dar și – sau poate mai ales –  de vulnerabilitățile care încearcă liberalismul din Statele Unite de câteva decade bune. Cum bine spunea cineva, francezii nu o votează pe Marine Le Pen pentru că primește bani de la Putin. O votează pentru că Le Pen evocă ,,eșecurile” evidente ale  liberalismului contemporan. Adică inegalitate economică crescândă, incapacitatea de a prezenta o viziune convingătoare asupra solidarității dincolo de proceduri și limbaj tehnocratic, precum și ruptura dintre elite și cetățean. Robert Fico, Viktor Orban, Jaroslaw Kaczynscki și alți lideri politici sunt populiști pentru că au ticsit structurile statului și pe cele ale societății civile cu propria clientelă politică. Dar sunt și populari, mai ales printre cetățenii care compară speranțele politico-economice ivite după căderea Zidului Berlinului cu realitățile social-economice post-tranziție, post-europenizare și post-criză. Neo-conservatorismul european e puțin cizelat, pe alocuri chiar vetust, din punct de vedere programatic și și-a demonstrat deja limitele de competență odată ajuns la guvernare. Dar reziliența politică a neo-conservatorismului și a trumpismului este asigurată de relația complicată pe care liberalismul a avut-o în ultimele decenii cu trei valori pivot pentru sănătatea democrației liberale. Este vorba despre egalitate, comunitate și adevăr.

Egalitatea. Liberalismul nu mai e astăzi doar despre prosperitate și încredere, adică despre un stat al bunăstării și diferitele organizații non-guvernamentale care apărau cetățeanul de brațul lung al statului. Și nici despre dreptul de a ,,fi de acord că nu pot fi de acord cu tine”, esența libertății de exprimare. Liberalismul, în varianta sa neo, a devenit o ideologie care a consfințit concubinajul dintre stat și piață. Din această relație neoficială a apărut socialismul pentru bogați și capitalismul pentru săraci. În varianta neo, liberalismul e o mașină de produs inegalități. Economice, prin privatizarea sistematică a economiei astfel încât cetățenii să nu mai aibă nicio influență asupra politicilor economice. Politice, prin promovarea unor ,,vedete” minoritare care nu sunt reprezentative nici pentru minoritatea din care pretind că fac parte și cu atât mai puțin pentru majoritate. Culturale, prin proiectarea unui anumit tip de normal prin filme, reviste, cărți, instituții de învățământ etc. Neoliberalismul e deci un proiect politic elitist, care nu mai are vreo legătură cu ideea că din competiția liberă dintre cerere și ofertă apare dezvoltarea economică și egalizarea diferențelor sociale. Peste două treimi din americani credeau în anii ’80 că prin muncă susținută pot ,,reuși în viață”, să intre adică în clasa de mijloc. Pentru acești cetățeni, mobilitatea socială și accesul la consum făceau palpabile libertatea și demnitatea. În condițiile în care astăzi sunt zeci de milioane de muncitori americani care se zbat în sărăcie, puțini mai sunt cei care cred că munca sistematică poate rezolva problema prosperității. Trump n-a rezolvat problema prosperității în Statele Unite. Dar înainte de venirea coronavirusului, rezolvase problema locurilor de muncă.

Comunitatea.Naționalismul a produs războaie și discriminare. Și continuă să o facă. Cu toate acestea, statele, mai exact statele-națiune, sunt garantul libertăților fundamentale. Mai mult decât atât, democrația liberală și-a dovedit funcționalitatea mai ales în cadrul statului-națiune. Tot în cadrul statului-națiune, democrația liberală se poate transforma și în opusul ei. Dar încă nu clar cât de eficientă este democrația în instituțiile trans-naționale pe care cetățenii nu le pot controla în nici un fel. Liberalii par să nu înțeleagă că dincolo de proceduri și instituții, interacțiunea este mediată și de legăturile culturale și istorice dintre oameni. Într-o societate puternic divizată, precum cea americană, care e proiectul de solidaritate propus de liberalism, dincolo de cel deja clasic? Adică de identificarea unui inamic extern care să refacă legăturile sociale rupte de inegalitatea economică extremă. Miopia politică a liberalismului în privința rolului comunității în viața oamenilor s-a întâlnit cu exacerbarea rolului comunității de către republicani. De aici, războiul cultural și divizarea politică care macină astăzi Statele Unite. În anii ʼ60, nu existau animozități familiale legate de căsătoria unui simpatizant republican cu o simpatizantă democrată. Jumătate de secol mai târziu, 30% dintre cetățenii cu preferințe democrate și 50% dintre votanții republicani declarau că s-ar simți foarte nefericiți dacă ar primi în familie o persoană cu vederi politice diferite. Până în 2020, la scorurile din 2010 s-au mai adăugat câte douăzeci de procente. E foarte dificil, în aceste condiții, să dibui ,,sufletul” american. Și e și mai greu să-l vindeci.

Adevărul. Nu e vorba aici de un adevăr ideologic. Ci de preocuparea pentru nevoile celor mai mulți cetățeni prin politici publice care să țină cont de nevoile acestora. Când folosești statistici pretențioase, sondaje de opinie la zi și experți doar pentru impunerea propriei filosofii social-economice, nu rezolvi de fapt probleme sociale. Ratezi, ca politician, întâlnirea cu nevoile celor mai mulți cetățeni, mai ales ale acelora care nu te-au votat. După ce strategia Obama a vizat mai mult Pacificul de sud-est și reconstrucția statului acasă, e de văzut cum va balansa strategia Biden între reconstrucția internațională și reconstrucția internă. Dacă democrații nu vor pleca urechea și la doleanțele simpatizanților republicani, trumpismul nu dar că va supraviețui, dar va poate deveni chiar mai virulent.

 

1 comentariu la “Vulnerabilitățile liberalismului. ,,Partea nevăzută a lunii” în alegerile din Statele Unite

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *