Zodia Mascăricilor

Există un pattern al fiecărei națiuni care transcende evenimente și zbateri istorice. Ne place să credem că putem caracteriza un popor printr-un singur cuvânt: nemții sunt seriosi, italienii – veseli, nordicii – distanți etc. Filonul ăsta specific pare că îl regăsim și în profilurile conducătorilor – așa cum Berlusconi nu putea să fie altceva decât italian, la fel de bine regăsim esența franțuzească pură în imaginea afișată de Macron.

Sunt popoare care preferă să fie conduse de regi, așa cum sunt popoare care preferă bufonul. Și așa pare că suntem și noi, în largile noastre majorități, argumentul fiind chiar profilurile liderilor ce ne-au condus în ultimii ani. Sigur că cei care se ocupă de psihologie socială pot găsi explicații rezonabilile fie în opacitatea anilor de comunism, fie în inflexiunea și limbajul de lemn al legendarului Iliescu și al proverbialului Năstase.

Cert este că în acest moment un om serios și cu un simț al ridicolului în limite normale nu pare a avea vreo șansă în peisajul politic românesc.

Traian Băsescu a fost primul care a rupt ritmul monoton al Președintelui „măi, dragă”, câștigând în 2004 în fața rigidului Adrian Năstase. Mașinăria de vot a PSD-ului nu a putut face față atunci unui personaj efervescent, care își flutura celebra șuviță cu o dezinvoltură ce nu se mai văzuse pe scena politică românească. Românii s-au uitat timp de opt ani de zile ca la Cascadorii Râsului la one-man show-ul Băsescu. Toate păreau să fie iertate (ruperea Alianței DA, divorțul de PNL, amenințările cu pușcăria, tăierile de pensii și salarii), votantul român găsind irezistibil hăhăitul prezidențial. Băsescu apărea cu fesul pe cap, cu baxul de apă, dansând cu țigăncile – punând în umbră orice fel de discuție serioasă axată pe cifrele unei Românii ce se ducea în cap în fața unei crize fără precedent.

Dacă președintele țării este românul ales cu numărul cel mai mare de voturi, pe locul doi se află edilul Bucureștiului. La vremea lui, Sorin Oprescu a câștigat Primăria Capitalei abordând același stil de șmecher cu școală, de om care răsucește vorba și adevărul în note ce nu pot fi ținute și de către partenerul de discuție. Nimeni nu părea să conteste faptul că Oprescu urma să construiască o autostradă suspendată (în condițiile în care Bucureștiul era plin de gropi) sau faptul că în Capitala României vor fi organizate Jocurile Olimpice din 2020. Oprescu avea aroganța de șef peste viețile oamenilor, dobândită în anii de spital, dar pe care o asezona teribil cu umor de mahala, atât de gustat de către majoritatea bucureștenilor. Probabil că dacă acuzele de corupție nu îl opreau din drum, Oprescu ar fi fost și acum primarul Bucureștiului.

Fată serioasă, bună creștină și incapabilă de umor spontan, Firea își dă seama că dacă ea nu poate să ofere prestații delicioase publicului votant, atunci e bine să îi angajezi pe alții să o facă. Tocmai de aceea, pare că nu trece niciun week-end fără vreun concert sau un festival: al micului, al piticului, al verii, al berii etc. Am ajuns să trăim în București ca într-un teatru al absurdului: ne înjurăm la intersecțiile supra-aglomerate, ne rupem mașinile în gropi, pică tavanele școlilor peste copii, avem vecini care încă mai cară apa cu găleata – dar important este că ne cântă muzica! Nu contează cât costă și cine încasează bănuțul; ne mai relaxăm și noi nițel, ca să mai uităm de greu!

Vâzând că și-a epuizat toate trucurile și salturile peste subiectele esențiale, PSD – mai precis Daddy Dragnea – a băgat mâna adânc în jobenul de partid și l-a scos de urechi pe iepurele Tudose. După vreo săptămână de la numire – timp în care se uita la camerele televiziunilor ca un iepure adevărat prins în lumina reflectoarelor –, premierul se relaxează. Începe un turneu mediatic în forță și oferă publicul spectator senzația că nu a plătit bilet degeaba: circul este asigurat. Cantitatea de enormități debitată cu față de om preocupat este egală cu numărul bancurilor lansate în eter. Nimeni nu pare să râdă, dar toți îl privesc cu gura căscată. Clar: Tudose este pentru noi Oprescu / Băsescu 2!

Premierul pare că a intrat în transă: în timp ce se lansează într-un dans nebunesc de cimilituri și poante răsuflate, aruncă fumigene în jurul său cu o viteză amețitoare: acum înjură multinaționalele, mâine măscărește băncile, apoi nu mai vrea carduri… Opoziția nu prididește să deschidă gura, viteza de a debita gogomănii a premierului fiind mult peste capacitățile de reacție ale acesteia.

Iar în tot răstimpul ăsta, România răsuflă din ce în ce mai greu. Premierul nu pare să înțeleagă că mai avem atât de puține de păstrat și atât de multe de făcut, iar „timpul pare că nu mai are răbdare”. Nimic nu pare dus până la capăt de către un partid ce suferă de sindromul Penelopei: ce țese ziua, noaptea cineva deșiră.

Îngrijorător e faptul că, până acum, cel puțin două proiecte majore – proiecte ce păreau setate pe o nouă direcție – pare că rămân suspendate:

1. Nu mai departe de acum câteva săptămâni, Dragnea îi trasa sarcină ministrului Apărării să preia și să pună pe picioare Institutul Cantacuzuino. Nu a contat că Țuțuianu părea decis să își ducă sarcina la îndeplinire, întrucât acesta a zburat din scaunul ministerial, pretext fiind o poveste la fel de trasă de păr și de penibilă ca eliberarea din funcție a lui Grindeanu.

Acum peste povestea privind salvarea Institutului s-a lăsat liniștea. Nimeni nu mai spune nimic, tăcerea acoperind un proiect ce părea că ar fi avut șanse să revigoreze un bun național.

2. La finalul săptămânii trecute, ministrul Economiei anunța intrarea în linie dreaptă a proiectului vizând Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții, cu dată de intrare în vigoare 1 ianuarie 2018. Așa cum explica Mihai Fifor, acesta ar fi reprezentat mecanismul prin care s-ar fi finanțat cu prioritate domenii strategice pentru România, direcționarea banilor către infrastructură fiind o direcție anunțată deja.

După ce Adrian Țuțuianu a dispărut din peisajul ministerial, Mihai Fifor este catapultat de la Economie la Apărare, lăsând suspendate proiecte importante.

Pare că tabla de șah a PSD-ului are prea puține piese. Dragnea încearcă să acopere diagonalele cu Nebunul, dar este prea puțin pentru cât de multe câmpuri au rămas descoperite. Glumele nu sunt suficente, bancurile nu salvează o țară ce merge înainte doar prin grija unor milioane de anonimi care își fac treaba și își plătesc taxele zi de zi: oamenii care formează România serioasă.