Într-o analiză publicată pe contul său de Facebook, imediat după anunțul Acordului tarifar dintre SUA și UE, de duminică, 27 iulie, Cornel Ban, profesor asociat la Copenhagen Business School avertizează că „Cei care nu luptă împreună, vor fi spânzurați separat.” „O să ne coste și mai scump dacă vine valul suveranist cu adevărat într-o majoritate critică de țări europene. Între timp, nici cu Uniunea actuală, cu mozaicul ei de interese mărunte și timorare birocratică, nu stăm prea bine. Suntem precum Confederația Germană înainte de 1871, și asta ne costă scump. Azi e despre îndoirea genunchiului în relația comercială cu SUA și, implicit, despre nevoia căii federale în UE.”, spune profesorul.
Redăm mai jos analiza:
Georg Riekeles, fost oficial al Comisiei care a participat la negocierea ieșirii Marii Britanii din UE, citat de Financial Times, arată că amenințarea recentă a Uniunii, de a impune tarife de represalii în valoare de 93 de miliarde de euro asupra produselor americane, a venit mult prea târziu. „Privind retrospectiv, ar fi fost mult mai bine dacă UE ar fi răspuns energic SUA încă din aprilie, într-un tandem cu represaliile Chinei la creșterile tarifare americane, care au lăsat piețele și pe Trump în derută,” a spus Riekeles, prezent la dezbaterile think-tank-ul European Policy Centre.
Conform FT, Germania, Franța și câteva alte state au presat Comisia să ia în considerare folosirea noii sale arme comerciale grele, Instrumentul Anti-Coerciție. Conceput după primul mandat al lui Trump pentru a contracara utilizarea politicii comerciale ca mijloc de presiune asupra guvernelor în alte chestiuni, acest instrument ar permite Bruxelles-ului să excludă companiile americane de la licitațiile publice, să revoce protecția proprietății intelectuale și să impună restricții la importuri și exporturi. Totuși, nu era clar dacă o majoritate a statelor membre era de acord cu această mișcare de forță, au declarat mai mulți diplomați. Sabine Weyand, director general pentru Comerț, le-a spus ambasadorilor UE, care se întâlneau cel puțin o dată pe săptămână pentru a discuta progresul negocierilor, să dea dovadă de „răbdare strategică”. Când Regatul Unit a încheiat, în mai, un acord comercial cu Washingtonul, acceptând tariful de bază de 10% impus de Trump, acest fapt i-a încurajat pe acei membri ai UE care căutau o înțelegere — în special Berlinul.
Actuala administrație SUA vede UE ca pe un parazit care se hrănește din piața profitabilă a SUA, în timp ce își închide propria piață prin reglementări și standarde. Președintele american a declarat că Uniunea a fost „creată ca să înșele SUA” și că este „mai ticăloasă decât China”.
Fragmentarea statelor membre a fost, fără îndoială, un obstacol major în formularea unei poziții europene coerente în fața agresiunii comerciale a administrației Trump. Divergențele dintre interesele naționale — de la mercantilismul german mascat prin „scheme de compensare” pentru industria auto, la reținerea Italiei și Irlandei față de represalii ce ar fi afectat sectoarele lor vulnerabile, de la vin la farmaceutice — au subminat solidaritatea internă. Statele din estul și nordul Europei au adus în ecuație o dimensiune geopolitică acută: temerea că o confruntare economică cu SUA s-ar traduce într-o retragere a sprijinului militar pentru Ucraina sau, mai rău, într-o destrămare a umbrelei NATO. Aceste tensiuni reale au limitat marja de manevră a Comisiei. Însă ele nu pot fi folosite pentru a exonera leadershipul european de responsabilitate.
Comisia dispunea de o echipă de negociatori extrem de competenți, cu experiență din dosarul Brexit și din tratatele comerciale internaționale: Sabine Weyand, Tomas Baert, Maroš Šefčovič. Dispunea, de asemenea, de instrumente juridice inovatoare, precum Instrumentul Anti-Coerciție (ACI), conceput tocmai pentru a permite Uniunii să reacționeze ferm în fața tentativelor de coerciție economică venite din partea unor puteri externe. Și totuși, nici echipa, nici instrumentele nu au fost folosite cu adevărat.
Von der Leyen a ales, în mod deliberat, o strategie de evitare a conflictului — motivată, desigur, de contextul geopolitic tensionat, dar și de o viziune birocratică asupra relațiilor internaționale. În loc să recunoască natură fundamental coercitivă a administrației Trump, Comisia s-a comportat ca și cum ar fi avut de-a face cu un partener negociator clasic, cu care se pot construi „punți” și înțelegeri durabile.
În acest context, Comisia nu doar că nu a declanșat ACI — care ar fi permis represalii punctuale și proporționale, fără a dăuna economiei europene — dar nici măcar nu a folosit acest instrument în mod simbolic, ca semnal de disuasiune. În schimb, a acceptat să negocieze în gol timp de luni de zile, trimițându-l pe Šefčovič de șapte ori la Washington, pentru peste 100 de ore de discuții, în timp ce DC ridica miza și respingea chiar propriile propuneri inițiale.
Așa s-a ajuns la acceptarea unui tarif de 15% — de aproape zece ori mai mare decât media reală anterioară (1,6%) — prezentat de Comisie ca un compromis rezonabil. În realitate, această decizie a fost o capitulare clară, fără contrapartidă și fără garanții de durabilitate.
Prin comparație, China a ales o strategie de retorsiune asertivă: a ridicat tarifele la 125%, transmițând un semnal de cost clar. Canada, deși semnatară a unui acord (USMCA), a înțeles rapid că nu poate conta pe caracterul obligatoriu al tratatelor sub administrația SUA și s-a concentrat pe diversificare economică și pe consolidarea internă. UE, în schimb, nu a reacționat nici cu forță, nici cu realism.
Realitatea e că Europa a pierdut nu doar în fața SUA, ci și în fața propriului potențial.
Pe lângă cedările tarifare, azi s-au semnat cedările-din fericire „doar” pe 3 ani- pe politică climatică, UE legându-se prin acest acord să devină cumpărător garantat de combustibili fosili scumpi produși de un petrogazostat care a pus cruce ideii că merită să mai facem ceva legat de cea mai mare provocare pentru omenire: haosul climatic aflat doar la început.
UE are o relație tot mai antagonizată cu China și a acceptat să fie redusă la statutul de plătitor de taxe de protecție în raport cu SUA, costurile acestui rezultat submediocru urmând a fi semnificative pentru societățile noastre. Greu de acceptat că doar atât s-a putut, dar poate acesta este maximul care poate fi așteptat de la statele membre și Comisie — în mod realist.
Meritul acestui acord submediocru este că arată și mai mult importanța ajungerii la o Europă federală, dacă vrem să mai salvăm ce avem bun pe aici.
Citeste mai mult AICI
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
