M-am zvârcolit ca un pește pe uscat, dar acum cedez: trebuie să fiu de acord cu Ciolacu. Nu-s mândru de mine, numai Dumnezeu știe cât de tare doare să gândești la nivelul ăla, dar de data asta a nimerit-o. Așa mă și consolez: cu faptul că și un ceas stricat arată ora corect de două ori pe zi.
Este vorba, desigur, despre polemica pe tema ambasadorului României în SUA.
Sincer, mie mi-a picat fața încă de ieri, când ăla s-a trezit verbalizând în public propriile frustrări politice. Mi s-a părut că aud: „pe mine mă chemați la fotbal doar când nu aveți minge!”, cum striga grăsunul răsfățat al străzii pe care am copilărit și pe care nu-l halea nimeni nici cu zarzăre de-alea verzi. Cum să debitezi așa ceva? Cine-ți dă dreptul la o răsplată politică după ce doar ți-ai făcut treaba pentru care ai fost angajat și plătit?
Faptul că Marcel Ciolacu nu-l mai vrea pe Andrei Muraru ambasador în SUA nu mă miră deloc. Nici eu nu-l mai vreau, de pe poziția mea de contribuabilul lui pește. Nu vreau, pe nici un post, nici un wannabe de Mesia, nici un star rock fără formație, nici un șmecher fără bani. Dacă omul nu a înțeles că atunci când ești în serviciul țării trebuie să iei asta ca pe o datorie și o onoare, nu neapărat ca pe debutul unei cariere ascendente, băiatul ăsta trebuie să plece acasă. Că altfel, de Crăciun îl ceartă și pe Biden:
„Bine că ați postat pe Twitter despre felicitarea pe care v-a trimis-o Nigeria iar pe a mea nici n-ați deschis-o, că am alertă de-aia la email. Cine v-o mai trimite altceva decât gif-uri!”.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
