Declarațiile recente ale deputatului USR Claudiu Năsui privind sistemul de cercetare din România au stârnit o reacție puternică în spațiul public. Acesta acuză cele 178 de institute, stațiuni, centre și alte entități finanțate de la bugetul de stat că nu au ca scop real cercetarea, ci mai degrabă menținerea unor posturi bine plătite pentru persoane conectate politic. Deși unele probleme semnalate de Năsui sunt reale, abordarea sa este simplificatoare, inexactă în unele puncte și periculoasă în modul în care propagă ideea că cercetarea românească este în esență o risipă. Iată de ce.
Confundarea sistemului cu abuzurile din sistem
Una dintre cele mai problematice aspecte ale declarațiilor făcute de Claudiu Năsui este confuzia gravă și intenționată între sistemul de cercetare în sine și abuzurile sau disfuncționalitățile care există în cadrul acestuia. Această confuzie are consecințe directe asupra percepției publice, afectând în mod negativ nu doar imaginea cercetării românești, ci și încrederea în capacitatea statului de a sprijini cunoașterea și inovarea.
Năsui listează 178 de entități publice de cercetare – institute, centre, stațiuni, edituri – și le prezintă ca fiind, în ansamblu, structuri create „nu pentru cercetare, ci pentru salarizare și oferirea de posturi de conducere”. Afirmația este formulată în termeni absoluți, deși chiar el admite, într-o frază secundară, că „există și oameni buni” în aceste structuri.
Aceasta este o tehnică retorică clasică: menționezi existența excepțiilor doar pentru a părea echilibrat, dar construiești mesajul în jurul ideii că ele nu contează. În realitate, sistemul este format în majoritate de oameni competenți, subfinanțați, demoralizați și lipsiți de sprijin instituțional. Abuzurile există, dar ele nu definesc întregul sistem.
Este esențial să înțelegem că faptul că unele instituții sunt prost administrate nu înseamnă că întreaga rețea instituțională este inutilă sau coruptă. Este exact diferența dintre a spune „există corupție în administrația publică” și „toată administrația publică este un sistem corupt”. Prima afirmație este un punct de plecare pentru reformă. A doua este o sentință distructivă.
În cazul cercetării, această nuanță este vitală. Există institute care au continuat să publice în reviste de prestigiu, care atrag fonduri europene, care contribuie la rețele internaționale și colaborează cu mediul academic global. Dacă unele dintre ele sunt conduse prost sau au organigrame umflate, soluția nu este să negăm utilitatea lor, ci să reformăm managementul și evaluarea.
Ignorarea realității din teren: ce înseamnă de fapt „cercetare”?
Una dintre cele mai problematice erori conceptuale din discursul lui Claudiu Năsui este reducerea ideii de cercetare la un rezultat vizibil, imediat și spectaculos. În retorica sa, întrebări precum „Ce cercetează? Care e rezultatul?” funcționează ca insinuări, nu ca întrebări reale, sugerând că dacă publicul nu vede concret ce produce un institut, atunci acel institut este inutil. Această abordare este nu doar superficială, ci și periculoasă, pentru că denaturează complet ce înseamnă, în realitate, cercetarea științifică – în special cea publică.
O confuzie frecventă și pe care discursul lui Năsui o exploatează este aceea dintre cercetare aplicată cu rezultate comerciale și cercetare științifică în sens larg. În realitate, există mai multe tipuri de cercetare.
De pildă cercetarea fundamentală studiază concepte de bază, fără scop comercial imediat. De exemplu, cum funcționează materia, ce cauzează un fenomen biologic sau cum evoluează o limbă. Fără cercetare fundamentală, nu ar fi existat nici internetul, nici telefonul mobil, nici vaccinurile ARNm. Apoi avem cercetarea aplicată care valorifică descoperirile anterioare în scopuri practice – tehnologii, medicamente, soluții agricole etc. Cercetare în științele umaniste și sociale este și ea esențială pentru înțelegerea societății, istoriei, culturii, politicilor publice. Nu produce „inovație” în sens industrial, dar contribuie la formarea educației, coeziunii sociale, identității culturale.
Criticile la adresa ineficienței cercetării românești ignoră un context esențial: subfinanțarea cronică. România alocă în mod constant printre cele mai mici procente din PIB pentru cercetare-dezvoltare din Uniunea Europeană – în jur de 0,5%, față de media europeană de peste 2%.
În aceste condiții, să spui că „nu se produce nimic” e ca și cum ai acuza o echipă de pompieri că nu sting destule incendii, după ce le-ai dat doar găleți, nu autospeciale. Este complet incorect să pretinzi eficiență și performanță de nivel occidental într-un sistem subnutrit financiar, birocraticizat și supus presiunilor politice.
Problema salarizării: o comparație înșelătoare
În afirmațiile sale, Claudiu Năsui susține că în unele institute de cercetare din România „se câștigă mai bine decât președintele SUA” și că „există salarii mai mari decât toate salariile miniștrilor din Guvern la un loc”. Astfel de declarații sunt spectaculoase și menite să scandalizeze opinia publică, dar ele ascund o serie de distorsiuni logice, factuale și contextuale. Să le analizăm pe rând.
Comparația între salariile unor conducători de institute din România și cel al președintelui SUA este, în esență, o tehnică de manipulare. Salariul președintelui SUA este de 400.000 USD/an (brut), adică aproximativ 33.000 USD/lună. Este improbabil ca vreun cercetător din România să câștige oficial o sumă lunară brută care să rivalizeze cu aceasta. Chiar și în scenariul foarte rar al cumulului de venituri din proiecte, sporuri și funcții de conducere, astfel de situații sunt excepții extreme și nu reflectă mediana veniturilor în cercetare. Năsui folosește o excepție ca să descrie o regulă, o practică comună în discursurile populiste. Este ca și cum ai găsi un șofer de la stat care a avut un venit mai mare într-un an datorită unor indemnizații și ai spune că „toți șoferii din România câștigă ca CEO-ul de la Tesla”.
Când se vorbește despre salariile mari din cercetare, nu se face distincția între cercetătorul propriu-zis – adesea subfinanțat, lucrând în proiecte cu finanțare externă sau în regim de austeritate și conducerea instituției – unde, într-adevăr, în unele cazuri se poate ajunge la salarii mari prin cumul de funcții (manager proiecte, director, profesor universitar etc.). Este o eroare (și o manipulare) să îi tratezi pe toți ca fiind parte din „casta privilegiaților”.
În multe cazuri, salariile mari nu provin din bugetul public național, ci din proiecte europene sau granturi de cercetare internaționale. Cercetătorii performanți pot atrage fonduri nerambursabile, din care își formează echipe și își plătesc munca. Aceste venituri nu reprezintă o povară pentru stat, ci un succes. Să acuzi astfel de oameni că „trăiesc pe banii contribuabililor” este o deformare completă a realității. Mai mult, aceste proiecte sunt adesea auditate la sânge de organisme europene. Dacă statul român nu oferă salarii competitive, cercetătorii trebuie să-și completeze veniturile din granturi – și exact pentru asta sunt acele fonduri.
Claudiu Năsui ridică o problemă reală. Există un risc real de politizare și ineficiență în sistemul de cercetare din România. Însă o face într-un mod generalizator, selectiv și adesea lipsit de rigoare. Cercetarea românească are nevoie de finanțare predictibilă, de evaluare reală și de legături mai bune cu economia. Nu are nevoie de campanii de discreditare. Iar atunci când un politician confundă reforma cu demolarea, trebuie să fim atenți pentru că s-ar putea ca, în numele eficienței, să pierdem tocmai ceea ce ar trebui să reconstruim.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
