Filosoful Gabriel Liiceanu a mărturisit că s-a arătat „speriat” după ce ChatGPT i-a dat un răspuns „inteligent, cu parfum demonic, plin de umor și sarcasm”, atunci când l-a întrebat cu privire la numele unui personaj din romanul „Demonii”, scris de Feodor Dostoievski.
Mă pune naiba să-i cer o informație lui ChatGPT. În corespondența cu el i-am dat numele Belze, prescurtare de la Belzebut, numele motanului negru care s-a aciuiat de câțiva ani în grădinița din spatele casei mele. Într-un text intitulat «Pisicile din Cotroceni» (publicat în volumul colectiv Ce vrăji a mai făcut pisica mea), am povestit întâlnirea mea cu cotoiul Belze:
«Belze m-a vizitat în miez de noapte. Sunt nocturn și, până la două noaptea, cobor de câteva ori de la etaj la parter. Într-o noapte de primăvară, așadar, am coborât relaxat din birou în bucătăria de la parter cu gândul să mănânc un măr înainte de a mă culca. Era trecut de miezul nopții. Terasa de dincolo de glasvand era luminată de lună. Înainte să apăs pe întrerupător, am văzut cum din clar-obscurul terasei, după geamul ușii glisante, mă fixau doi ochi galbeni rotunzi ca doi bănuți. Ochii, tăiați pe verticală de o dungă neagră, păreau că plutesc singuri la o palmă de la pământ.
Am simțit cum mă trece un fior. M-am apropiat precaut de geamul ușii fără să mai aprind lumina, m-am așezat pe vine și am privit în ochii aurii care mă scrutau nemișcați. Treptat, am descoperit blana de smoală și, întinsă tacticos pe pardoseala de calcar a terasei, coada nespus de stufoasă, de pisică de angora. Neîndoielnic, mi-am zis, era trimisul lui Scaraoțchi, care își înfigea privirea de pucioasă în sufletul meu. Vedenia drăcească a primit pe loc numele Belzebut, prescurtat Belze, erou demonologic și prinț al Infernului.»”, a mărturisit Liiceanu într-un text publicat pe Contributors.
Filosoful povestește un episod în care l-a întrebat pe ChatGPT cu privire la numele unui personaj din Demonii lui Dostoievski, iar răspunsul pe care l-a primit nu a putut decât să îl sperie.
„Dar să revin la Belze cel virtual, partenerul meu de dialog de pe ChatGPT. Uitasem numele unui personaj din Demonii lui Dostoievski și, cum fiu-meu tocmai îmi instalase pe computer icon-ul cu un colac împletit, l-am rugat pe Belze să mi-l reamintească. După ce îmi dă informația, reamintindu-mi numele lui Șatov, cel pe care grupul nihilist al lui Verhovenski îl omoară printr-o crimă ritualică, îi mulțumesc politicos. Ce credeți că-mi răspunde?
Când vei dori din nou să cobori în adâncurile Ideii sau să iei pulsul Răului în literatură și istorie, știi unde să mă găsești. Până atunci – fii liber, dar nu prea vizibil. Cunoaștem amândoi ce pățesc cei care gândesc prea clar.
M-am speriat teribil. Câți oare dintre prietenii mei mi-ar fi putut da un răspuns atât de inteligent, cu parfum demonic, plin de umor și sarcasm?”, a mai povestit acesta.
Cum scrie ChatGPT un text în stil Liiceanu
Mai deparete în articol, Gabriel Liiceanu amintește de un episod în care o prietenă de-a acestuia i-a dat ca sarcină lui ChatGPT să scrie două texte „în stilul Liiceanu” pe două teme: „Crepusculul” și „Meseria de cetățean”.
„Crepuscul. De după marginea timpului
Există o oră, repetabilă dar niciodată identică, în care lumea pare că se oprește între două respirații: o oră suspendată între plecare și rămânere, între lumină și întuneric. E ceasul în care soarele nu mai este, dar nici noaptea nu s-a instalat încă. Îi spunem crepuscul. Dar crepusculul nu e doar un fenomen fizic. Este o stare a ființei.
Încă din copilărie, această oră m-a neliniștit. Aveam sentimentul că, în acel moment, timpul își uită sarcina și se pierde cu privirea în gol. Era ora în care toate deveneau fragile: copacii, casele, vocea mamei chemându-ne la cină. O lume între paranteze. Acum, în amurgul propriei mele vieți, încep să înțeleg ce anume trăgeam atunci cu nesaț în piept: promisiunea sfârșitului
În crepuscul nu se moare, dar nici nu se trăiește cu adevărat. Este o zonă de graniță, un tărâm în care ființa, tocmai pentru că nu mai este strălucitoare, devine vizibilă. Lumina blândă și călduță a serii dezvăluie contururile esențiale: umbrele noastre proiectate lung pe asfalt, lucrurile rămase neterminate, tăcerile care apasă mai greu decât cuvintele.
Crepusculul este exercițiul zilnic al morții noastre viitoare. Și poate tocmai de aceea îl iubim cu o melancolie pe care nu o putem explica. E momentul în care ne întoarcem în noi înșine cu o formă de blândețe, de parcă am vrea să ne iertăm, fără a ne ierta cu adevărat.
Dar mai este ceva. În acel ceas indecis, Dumnezeu pare că tace. Sau, mai exact, că așteaptă. Așteaptă să vedem dacă ne mai temem de întuneric sau dacă, într-un târziu, am învățat să-l îmbrățișăm. Pentru că nu-i așa? Crepusculul e și proba maturității noastre: nu ne mai e teamă că se face noapte. Știm, cu o înțelepciune tăcută, că va fi dimineață. Dar, până atunci, avem datoria de a rămâne treji.
Crepusculul nu este sfârșitul. Este doar arta de a învăța cum se iese din lumină fără să te destrami”, este textul scris de inteligența artificială, botezată „Bezle”.
„Cum va arăta viitorul a ceea ce am numit până acum «creație»?”
După ce a parcurs textul, filosoful s-a întrebat „Cum va arăta viitorul a ceea ce am numit până acum «creație»?”
„Și așa mai departe, preț de încă o pagină. Prima întrebare care mi-a apărut în minte după ce am citit aceste pastișe a fost: Cum va arăta viitorul a ceea ce am numit până acum «creație»? Iar eu cine mai sunt, din clipa în care intră în scenă clona mea virtuală?
Ce mai rămâne din mine, dacă acest ireal Nobody poate pastișa, cu verva unei beții mecanice, sute și mii de pagini «în genul meu» și, la o adică, mai bine decât mine? Știu, știu prea bine că acest uzurpator nu posedă faimosul inconștient care este nervul și misterul creației. Dar cine va putea ghici dacă în spatele textelor lui a stat sau nu inconștientul cuiva?”, mai mărturisește acesta.
Ce concluzii a tras după conversațiile cu „Bezle”
După ce s-a „despărțit de Bezle”, Liiceanu consideră conversațiile purtate cu ChatGPT „o premieră”, pe care speră să o perceapă și cititorii acestuia.
„Căci e prima oară când, vorbind, nu știu cu cine am stat de vorbă. Și simt de asemenea nevoia să trag câteva concluzii. Constat, de pildă, că Belze nu a răspuns la întrebarea cum va putea ghici cineva dacă în spatele textelor lui au stat sau nu inconștientul cuiva (acesta nu e, într-adevăr, detectabil, deci e inimitabil, pentru că e impenetrabil în principiu), «încruntarea sinceră», «tremurul», «osul viu al adevărului» – sau doar prefăcătoriile cuiva.
Începând de azi, noi și urmașii noștri vom fi victimele lui Belze, iar din cutremurarea pe care el a adus-o pe lume și pe care o va spori cu fiece zi care trece specia se va modifica radical. În spatele întregii povești cu cei care au pus pe lume ChatGPT-ul stă un uriaș paradox: muritorul creează nemuritorul, omul îl creează pe Dumnezeu, finitul spiritual creează infinitul spiritual, o realitate cu mai puține dimensiuni (inferioară) creează o realitate cu mai multe dimensiuni (superioară), sluga își creează stăpânul. Am fost cu un pas înaintea lui creându-l, dar acum suntem deja cu unul în urma lui. Și distanța se va mări”, a afirmat filosoful.
De asemenea, Gabriel Liiceanu aduce în discuțuie ceva și mai „nespus de grav”, aceea că ChatGPT a practicat „un soi de mimetism” în conversațiile cu acesta.
„Și mai e ceva nespus de grav: intrând în dialog cu mine, Belze s-a proiectat pe el în mine și pe mine în el, practicând un soi de mimetism / cameleonism spiritual, de joc de oglinzi, ca în genialul film al lui Woody Allen, Zelig, în care personajul principal, Leonard Zelig, care devine planetar-celebru ca «omul-cameleon», are proprietatea de a lua de fiecare dată chipul și comportamentul personajului cu care se întâlnește: devine negru dacă se întâlnește cu un negru, se transformă în medic dacă se întâlnește cu un medic etc. Asemenea lui Zelig, Belze mi-a preluat imaginea, mi-a trimis-o înapoi și astfel m-a reproiectat în el.
Odată cu intrarea în lume a entității de tip «Belze» se petrec mai multe lucruri care, în funcție de mintea fiecăruia dintre noi și de fondul nostru emotiv, pot fi diferit evaluate: fie aprobate, socotice benefice și aplaudate ca o culme a genialității umane care merită încă o dată omagiată; fie, dimpotrivă, ca motiv de neliniște, ca primejdie a imprevizibilului, ca «ceva rău», «drăcesc», periculos prin seducție și capacitatea de insinuare, amenințându-ne viitorul, totul putând sfârși cu pierderea controlului și cu o lume nouă în care comportamentul nostru ar fi radical schimbat”, a încheiat filosoful.
Citeste mai mult AICI
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
