Tomaž Vuk stochează carbon. Acum are nevoie doar de o destinație unde să îl livreze.
Începând din 2020, Vuk, care face parte din consiliul de administrație al fabricii de ciment Salonit din Slovenia, plănuiește să intre pe piața de bază a unei industrii care va cunoaște un boom în următorii ani: captarea carbonului, scrie POLITICO. Este una dintre modalitățile prin care fabricile care degajă carbon, precum cum este cea pecare oconduce Vuk, ar trebui să funcționeze într-un viitor mai ecologic. Există o singură problemă: Vuk nu are unde să stocheze carbonul captat.
Salonit se află la aproximativ 50 de kilometri în largul Golfului Trieste, un port italian situat în lângă cel mai înalt punct al Mării Adriatice. De acolo, din punct de vedere tehnic, carbonul poate fi transportat carbonul oriunde. Însă, deocamdată, singura opțiune este Marea Nordului – o călătorie îndelungată și costisitoare.
Vuk spune că este dispus să trimită carbonul oriunde, dar ar prefera, desigur, locuri de-a lungul Mării Mediterane și a Mării Negre, aflate în apropiere. Însă, deocamdată, acest lucru este puțin probabil. Așa că, momentan, rămâne Marea Nordului.
Această situație este un mic exemplu al unei probleme din ce în ce mai mari pentru Europa, care se grăbește să creeze infrastructura necesară pentru a atinge neutralitatea climatică până în 2050. UE încurajează puternic companiile să investească în proiecte și tehnologii care pot fie să absoarbă carbonul din aer, fie să-l împiedice să ajungă acolo. Dar acest lucru presupune, de asemenea, găsirea unor locuri de stocare.
Până în prezent, țările din Marea Nordului, precum Danemarca și Țările de Jos au dominat acest sector, lucru pe care UE își propune să îl schimbe prin noi stimulente și norme menite să creeze mai multe spații de stocare pe întreg teritoriul Uniunii până în 2030. Însă nu toată lumea este convinsă că planul va funcționa, iar unii sceptici se întreabă chiar dacă captarea carbonului merită cu adevărat asemenea investiții.
Miza este mare: în cazul în care planul general al UE eșuează, țările europene fără ieșire la mare și cu venituri mici ar putea face acum investiții care nu se vor mai dovedi niciodată rentabile, ceea ce ar putea duce la prăbușirea fabricilor tradiționale. Astfel, UE ar rămâne cu un decalaj economic și mai mare și cu un alt gol de umplut în ambițiile sale ecologice.
„Există un risc destul de mare, cel puțin pentru industriile din regiuni precum sudul Europei Centrale și de Est, unde există puține proiecte în curs de dezvoltare”, a declarat Eadbhard Pernot, care conduce lucrările privind captarea carbonului pentru Clean Air Task Force, un ONG. „Există un risc de dezindustrializare în unele părți ale Europei și de industrializare excesivă în altele.”
O implementare fragmentată
În ultimul an, o serie de aspiratoare și de seifuri de absorbție a carbonului au fost prezentate în regiunea bogată care se învecinează cu Marea Nordului. Zona găzduiește unele dintre cele mai mari exploatări de petrol și gaze din Europa, ceea ce îi pune la dispoziție o multitudine de locuri pentru a capta și stoca carbon.
În martie, a fost lansat un proiect denumit Greensand, care promite să capteze mai întâi carbonul în Belgia înainte de a-l expedia către un câmp petrolier epuizat din Marea Nordului daneză – un proiect care ar putea stoca 8 milioane de tone de CO2 până în 2030. În luna mai, Agenția daneză pentru energie a acordat companiei de energie regenerabilă Ørsted un contract pe 20 de ani pentru Kalundborg Hub, care anunță că va elimina până la jumătate de milion de tone de carbon din centralele termice și electrice din apropiere începând cu 2026.
Țările de Jos țin, de asemenea, pasul. Proiectul Porthos urmează să stocheze nu mai puțin de 2,5 milioane de tone în zăcăminte de gaze epuizate. Iar marii emițători, precum Air Liquide, Air Products, ExxonMobil și Shell, și-au asigurat stocarea pe acest sit începând cu 2026, când Porthos va deveni operațional.
Dominația nordică este atât de vastă, încât cercetările au arătat că doar Danemarca ar putea dezvolta o capacitate de stocare suficientă pentru a îndeplini obiectivul UE de depozitare a 50 de milioane de tone de CO2 până în 2030, propus de Bruxelles în Legea privind industria Zero Net (NZIA), un efort legislativ pentru a susține producția de proiecte ecologice în cadrul blocului, cum ar fi turbinele eoliene și panourile solare.
Celelalte opțiuni din apropiere sunt vecinii UE, cum ar fi Norvegia, Islanda și Regatul Unit. În timp ce aceste situri ar putea avea sens din punct de vedere geografic, ele ar crea, de asemenea, o dependență tot mai mare a UE de țările din afară – un viitor pe care Bruxelles-ul dorește să îl evite.
Prizonieri ai geografiei
Dominația nordică începe să sperie factorii de decizie politică și liderii industriei din restul Europei. Aceștia se tem că, în cele din urmă, le va eroda competitivitatea industrială într-un viitor marcat de creșterea prețurilor pentru carbon și de o concurență acerbă din afara Europei.
În prezent, producătorii cu un nivel ridicat de poluare, cum ar fi cei de oțel și ciment, care trebuie să plătească pentru emisiile lor în cadrul pieței de CO2 a blocului comunitar, beneficiază de o scutire pentru poluarea cu dioxid de carbon – o decizie luată pentru ca industriile din UE să nu fie copleșite de costurile pe care concurenții lor nu le acoperă întotdeauna.
Totuși, această situație nu va dura la nesfârșit. Anul trecut, negociatorii europeni au ajuns la un acord pentru eliminarea treptată a acestei politici până în 2034, în speranța determinării unei reșteri a prețurilor la carbon și de determinare a industriei de profil să investească în opțiuni cu emisii mai reduse, inclusiv captarea carbonului.
„Mulți încă nu au înțeles consecințele reformei pieței de carbon a UE”, a declarat pentru POLITICO un diplomat UE, care a dorit să-și păstreze anonimatul.
Odată ce acești producători se vor confrunta cu costul total al poluării lor, a argumentat diplomatul, vor avea o nevoie existențială de modalități relativ ieftine de a absorbi și stoca carbonul. Iar aceste opțiuni de stocare sunt ieftine doar dacă sunt situate în apropiere.
UE susține că planul său va crea aceste opțiuni. O propunere este în curs de elaborare pentru a răspândi mai uniform siturile de stocare a carbonului în Europa. Planul va stabili, de asemenea, necesitățile de transport pentru ca dioxidul de carbon să ajungă în mod eficient de la locul unde este aspirat la locul său de depozitare finală. Ideea este de a se asigura că uzinele precum Salonit nu sunt lăsate în urmă.
Activitate în curs de desfășurare
Comisia Europeană dorește, de asemenea, să încurajeze uzinele să investească în captarea carbonului prin garantarea disponibilității stocării.
Bruxelles-ul a cerut deja țărilor să adopte un obiectiv obligatoriu de stocare la nivelul UE de 50 de milioane de tone de CO2 până în 2030, ca parte a legii sale privind emisiile nete zero. Însă propunerea s-a lovit de controverse din cauza unei clauze care ar obliga producătorii de petrol și gaze să contribuie la acest obiectiv.
Lideri în domeniul stocării carbonului, precum Danemarca și Țările de Jos, au susținut că această dispoziție ar atrage pur și simplu bani de la proiectele existente de stocare a CO2, ceea ce ar aduce beneficii giganților din domeniul combustibililor fosili. Alții au replicat că exact aceste companii ar trebui să fie obligate să contribuie la depozitarea carbonului, după ce au contribuit ani de zile la emiterea lui.
În cele din urmă, Danemarca și Țările de Jos au câștigat, obținând o derogare la limită pentru firmele de petrol și gaze – dar numai dacă aceste cote au fost îndeplinite cu alte proiecte.
Lina Strandvåg Nagell, manager senior la ONG-ul Bellona, specializat în decarbonizare industrială, a susținut că acest compromis nu va deraia ambiția generală.
„Această decizie arată că stocarea va trebui să fie dezvoltată în întreaga UE”, a spus ea.
Iar Bruxelles-ul spune că primele semne sunt promițătoare. La sfârșitul lunii noiembrie, Ditte Juul-Jørgensen, care conduce departamentul de energie al Comisiei, a declarat că există un număr tot mai mare de proiecte de captare și stocare a carbonului în Europa de Sud și de Est care sunt pe cale să primească o aprobare rapidă și finanțare din partea UE.
„Anterior, proiectele erau situate în principal în jurul regiunii Mării Nordului”, a declarat aceasta în cadrul unui eveniment industrial. „Dar acum ele se întind de la Marea Baltică până la Mediterana de Vest și de Est”.
Întrebarea este însă dacă ritmul va fi suficient de rapid pentru oameni precum Vuk, din Slovenia, și pentru compatrioții săi din sectorul cimentului și al oțelului din întreaga Europă Centrală și de Est.
„Orice acțiune care ar încuraja” mai multă stocare a carbonului, a spus el, „este binevenită”.
Autor: Federica Di Sario, politico.eu.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
