Nicușor Dan este noul președinte al României. A obținut peste 6,2 milioane de voturi la scrutinul din 18 mai, devenind astfel primul candidat independent care obține funcția supremă în stat.
Un nume, o victorie, o fotografie care va intra în arhive. Dar în spatele acestei zile de luni nu se ascunde doar un câștigător – ci o întrebare și mai grea decât cea de ieri: ce facem acum cu o țară în care nu mai știm să fim împreună?
Românii i-au încredințat un mandat, dar și o rană. O rană adâncă, purtată de ani, de frustrări, de tăceri care au devenit urlete. Președintele de acum are obligația să nu poarte doar eșarfa tricoloră, ci și răbdarea de a asculta chiar și atunci când vocea poporului e spartă în cioburi.
Va trebui să fie mai mult decât un administrator al funcției. Va trebui să fie liantul unui popor care s-a pierdut printre etichete: „progresist”, „tradiționalist”, „trădător”, „extremist”. Un popor în care am uitat să fim oameni, ocupați să fim doar tabere.
De astăzi, Nicușor Dan nu mai e doar omul cu discurs tehnic sau cu profilul de matematician introvertit. De astăzi, e chipul unei națiuni în derivă care cere mai mult decât soluții: cere empatie, echilibru, curaj și onoare.
Va putea un președinte tăcut să vindece o țară care urlă? Va putea el să construiască punți când noi ne pricepem doar la ridicat ziduri?
Va trebui să încerce.
Pentru că România nu mai are luxul de a aștepta.
Pentru că România are nevoie de un președinte nu doar pentru palatul de la Cotroceni, ci pentru fiecare colț de casă unde oamenii nu mai vorbesc unii cu alții.
Pentru că, dacă nu începem astăzi, mâine s-ar putea să nu mai avem ce uni.
Și totuși, în ciuda tuturor rănilor, încă mai avem o șansă.
Pentru că suntem în aceeași barcă, chiar dacă vâslim în direcții opuse.
Și poate, cu un nou președinte, ne vom aminti că România înseamnă toți. Nu doar „ai noștri”.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
