Iatâ (cel puţin) zece argumente în acest sens:
Administraţia publică centrală e în comă. Miniştri, pur şi simplu, se ascund. Cei mai mulţi sunt complet necunoscuţi opiniei publice. Teama de a semna acte care să angajeze răspunderea ministerială este de-a dreptul endemică. Această teamă contaminează administraţia până la ultimele sale nivele. O să ajungem să avem excedent bugetar, din cauză că nu are cine să semneze actele care să asigure finanţarea proiectelor guvernamentale. În aceste condiţii, o iniţiativă de privatizare sau de reformă în vreun domeniu devine un gest hazardat, pe care niciun ministru nu se mai încumetă să-l facă.
Administraţia publică locală e în stare de şoc. Aş spune că e decimată, dar ar fi doar un eufemism faţă de ceea ce se întâmplă. Multe administraţii ale judeţelor sau ale capitalelor de judeţ au conduceri interimare. Iar edilii care au scăpat teferi până acum trăiesc într-o permanentă incertitudine.
Clasa politică trece printr-un profund proces de depersonalizare. Oamenii politici care se mai menţin în dezbaterea publică nu mai au, decât cu sfială, opinii personale, există subiecte tabu şi clişee care trebuie repetate. Modificarea Constituţiei e o temă abandonată, ca şi reforma statului de drept. E greu de spus ce se înţelege azi prin reînoirea clasei politice. Nu există generaţie nouă sau veche, nu există competenţe sau incompetenţe, există doar cercetaţi şi (încă) necercetaţi.
Capitalul românesc e răvăşit. Aproape că nu există mare capitalist român care să nu fie la puşcărie sau în anticamera ei. Între administraţie şi investitorii români e un hiatus, datorat modului în care sunt interpretate susţinerile de către stat a industriilor autohtone. Estimp, micii întreprinzători au parte de echipe antifraudă deosebit de inventive şi de nostimade de tipul bonului de bacşiş. Iar banul circulă tot mai greu.
Capitalul străin e crispat. Nivelul investiţiilor străine directe se menţine la un sfert faţă de 2007-2008, iar alte mari firme ori instituţii financiare, bancare ori de asigurări, nu au mai venit în ţara noastră.
Mai mult de jumătate din oraşele României sunt oraşe muribunde. Lipsite de platforme industriale, lipsite de oportunităţi, ele trăiesc din pensii, ajutoare de şomaj şi salarii de la stat. La care se adaugă, pentru cei mai „norocoşi”, banii trimişi de rudele plecate la muncă în străinătate.
Televiziunile spun adevărul, dar fiecare televiziune are adevărul ei. Vă dau o ştire şi aţi putea să bănuiţi, cu oarecare aproximaţie ce va spune fiecare televiziune despre ea (dacă va spune).
Marile politici publice (sănătatea, educaţia) trăiesc o permanentă stare de provizorat. Prestigiul cadrelor didactice şi medicale este serios clătinat.
Sporul natural a căpătat aspecte dramatice. Dacă lucruri continuă aşă, în maxim un sfert de veac sistemele de asigurări sociale se vor afla în insolvenţă.
Pentru români locul în care s-au născut este un spaţiu al resemnării şi al deznădejdii. Multora dintre ei emigrarea le apare drept singura salvare.
Etc.etc.
Mă veţi întreba dacă „destructurare” este un termen potrivit. Cu alte cuvinte, când a fost structurare, dacă acum e destructurare? A fost, cândva, structurare, chiar dacă tergiversată şi cu jumătăţi de măsură. Să nu uităm că mişcarea revoluţionară (hai să-i spunem măcar aşa) din 1989 a dus la o revoluţie instituţională. S-a restabilit Parlamentul bicameral, s-a creat sistemul bancar în două nivele, s-a creat Curtea Constituţională, au fost înfiinţate autorităţile autonome sub control parlamentar, acelaşi control parlamentar s-a extins (legal vorbind) asupra serviciilor de informaţii, s-a înfiinţat Bursa de Valori etc.etc.
De o bucată de vreme nu se mai structurează nimic, ci se destructurează. Se compromit instituţii, se nasc ambiguităţi în relaţia dintre ele. Aşadar, nu e vorba de distrugerea creativă de care vorbea Joseph Shumpeter, ca o şansă a modernizării, ci de destabilizarea celor existente, fără a se pune nimic în loc. Singurele instituţii a căror activitate este tot mai febrilă sunt serviciile secrete şi parchetele, într-o manieră, însă, pe care teoriile tradiţionale ale separaţiei puterilor în stat nu sunt nepregătite să o înţeleagă.
Trebuie să existe, cumva, o ieşire din această situaţie. Ea însă nu mai poate veni, aşa cum ne-am obişnuit, din afară. Ba aş spune că tocmai cronicizarea monitorizărilor de tot felul ne-a adus în această situaţie de a nu ne mai putea identifica cu propriul destin.
Autor
Urmărește știrile PSNews.ro și pe Google News
